De la crearea sistemului actual de protecție a copilului, din 1997, umbra politicului e atotprezentă. Pozitiile de conducere sunt tocmite prin prisma apartenenței politice, iar asta are consecințe directe asupra performanței manageriale. Cultura astfel creată e una a temporarului, a improvizației. Continuitatea și strategiile de lungă durată sunt chestiuni lipsite de prioritate, iar oportunismul definitoriu politicului are efecte nefaste asupra calității serviciilor sociale și, implicit, asupra vieții copiilor. Există și județe în care conducerea a reușit să rămână pe poziții, de ani și ani de zile. Din păcate, sunt exemple rare și foarte rare. Ceea ce observ e că trebuie să o luăm de la capăt, din patru în patru ani, cu munca de convingere, în funcție de cine a mai venit la putere. Se întâmplă să fie oameni buni, dar care nu au nimic în comun cu protecția copilului. Nu cunosc strategii, metodologii, sisteme. De multe ori, nici măcar nu au o specializare de management. Și toate se sparg în capul copiilor și al angajaților din sistem. Angajații la nivel mediu sau cei din munca directă cu copiii sunt, de multe ori, aceiași. Însă ei nu au putere de decizie. Astfel, numeroase inițiative la care societatea civilă invită autoritățile statului rămân simple îndemnuri pe hârtie: unii dintre cei aflați la vârful piramide, numiți politic, ”nu au timp” să asculte, să învețe, ca și cum ei ar fi deja specializați și nu ar mai avea nevoie de nimic nou. În fond, pentru sistemul în ansamblul său, aceasta e problema fundamentală de raportare la nou: absența celor care iau decizii la dialog. Și metehnele rămân aceleași. Asta, atâta vreme cât politicul va triumfa priceperii și talentului.