Aș vrea ca Anul Nou să aducă mai puțină ignoranță față de copiii vulnerabili. Îi vedem pe stradă, la cerșit. În parcări, cu mâna întinsă. În intersecții, la spălat parbrize. În fața magazinelor, în brațele mamelor sau surorilor mai mari, folosiți pe post de șoc pentru trecători și înmuierea inimilor. Pe bănci, în parcuri, seara, ghemuiți și încălzindu-și pumnii cu propria respirație. În gări, certându-se pentru un covrig, sau pentru un leu. Ne uităm la cei mici cum le cară pumni la cei și mai mici. Trecem mai departe: în fond, asta e soarta lor, nu avem ce face. Acesta e mecanismul nostru de apărare.Ne-am resemnat. Ne-am împăcat cu gândul că nu avem ce face, că oricum, ceea ce am încerca noi să facem ar fi prea puțin, că e prea greu și complicat să acționăm. Ne-am obișnuit cu abuzul cotidian asupra copilului, cu violența asupra copiilor, cu plânsetele și urletele lor. Aproape că nici nu le mai băgăm în seamă, cu scuza că, nu-i așa, e prea complicat să facem ceva. În Anul Nou aș vrea să fim mai sensibili la durerea copiilor de pe stradă, din vecini, de la intrările în magazine și din parcări. Aș vrea oameni în jurul meu care să se întrebe de ce am devenit atât de imuni la durere, la abuz, la violență. Și aș mai vrea ca legile să fie mai mult decât simple texte pe niște hârtii.