Prestațiile sociale în țara noastră sunt un fel de panaceu pentru rezolvarea tuturor problemelor sociale ale familiilor nevoiașe. Să dăm la toată lumea, la fel. Doar e mai simplu și mai rapid. În fond, metoda pune paie pe foc: în loc să susțină acele familii care vor să devină independente după un timp dificil (fie că nu au loc de muncă, fie ca nu au locuință, fie alt motiv pertinent) - susține persoanele care vor doar un motiv în plus să nu se angajeze. Cei care beneficiază de diverse alocații reușesc să scoată în jur de 300-400 lei pe lună, iar asta fără să miște nici un deget. Degeaba venim noi și le propunem să se angajeze pentru 500 de lei pe lună: ne spun că mai bine stau acasă cu 400 de lei, decât să lucreze pentru 100 de lei în plus. Și uite așa, după ce vorbim cu angajatori, cu firme, cu companii, după ce ducem muncă de convingere și credem că rezolvăm probleme, oamenii refuză să se angajeze. Și tot așa, statul dă bani din contribuțiile celor puțini care mai și muncesc, spre cei mulți, care trăiesc pe spatele taxelor plătite de salariați.

Soluția e modificarea cadrului de alocare a prestațiilor sociale, astfel încât acestea să meargă spre încurajarea celor care au voința să se angajeze, să lucreze pentru a-și susține familia. Soluția e diversificarea modului în care statul alocă bani către cei nevoiași, astfel încât banii să ajungă la cei care ”au nevoie de undiță doar ca să poată pescui”, iar nu la cei care ”vor să pescuiască alții în locul lor”, după cum bine zice proverbul.

Cred că o abordare flexibilă a prevenirii abandonului, prin diversificarea și prin personalizarea alocării financiare pe baza nevoilor fiecărei familii în parte - ar duce la o eficientizare invers proporțională a sumelor alocate de stat pentru prestațiile sociale.