Din experiența ultimilor 12 ani în proiecte de închideri de instituții, am învățat că dragostea familiei duce la o stare de sănătate bună a copiilor. Atunci când stau în instituții, suferă de singurătate, deși sunt înconjurați de atâtea alte suflete: fiecare e singur în felul său, pentru că lipsește spiritul de familie. Instituțiile încearcă să completeze lipsa aceasta cronică printr-un număr mare de asistente medicale, de medici, de medicamente. Dar sedarea cu medicamente și halatele albe nu țin loc de iubirea familiei. Și în cazul copiilor cu nevoi speciale, atunci când ajung în mediu familial din cel instituțional, capătă o stare de sănătate mult îmbunătățită. Subit, nu se mai răcesc, nu mai au intoxicații, nu mai somatizează stările de anxietate specifice mediului instituțional. Căldura familială și mediul umanizat, afectiv, dau copiilor o stare generală pozitivă, sănătoasă.

Traumele separării de familie duc la manifestări dintre cele mai șocante: copiii nu mai vorbesc; nu mai mănâncă; nu învață să umble; nu cresc, pur și simplu nu cresc, nu e dezvoltă fizic. Am văzut că e o legătură directă între creșterea copiilor în mediu familial și achizițiile specifice vârstei copiilor: atunci când nu au parte de afecțiunea familială, copiii ”rămân în urmă”, parcă refuză să se dezvolte și sunt loviți de boli, care mai de care, una după alta. Într-un fel, lasă garda jos, nu au puterea să lupte cu lumea din jurul lor, storși și învinși de lovitura cruntă a lipsei familiei și a iubirii pe care o primesc în familie.

Cu cât vom tolera încă instituțiile, cu atât vom avea copii mai bolnavi.