De cele mai multe ori, adulții cu dizabilități (sau cu handicap, cum sunt de obicei numiți) depind de însoțitorii lor. Părinți, frați, surori, unchi, mătuși sau bunici - în majoritatea situațiilor, îi îngrijesc zi lumină. Mulți dintre cei cu dizabilități sunt dependenți 100% de un asistent personal, de cineva din familie, care să le administreze medicația, să-i protejeze, să-i supravegheze. Într-o proporție covârșitoare, persoanele cu dizabilități au nevoie de sprijin și pentru a se hrăni, pentru mersul la toaletă, pentru a face câțiva pași. Fie că au dizabilități locomotorii, fizice sau psihice, ei sunt în mâinile asistenților care-i însoțesc și care-și dedică viața lor. Nu știu câți dintre noi am putea face asta. Nici nu vreau să mă gândesc cât suntem de norocoși că avem copii sănătoși, frați sănătoși, sau pur și simplu că suntem înconjurați de oameni care sunt ei înșiși capabili să-și poarte de grijă.

Asistenții personali ai persoanelor cu dizabilități au toată dreptatea din lume să protesteze: de șase luni nu și-au primit salariile, care sunt oricum foarte mici. Țineți cont: sunt oameni care nu-și permit să aibă altă slujbă, sau să aibă altă sursă de venit. Iar de salariul lor, atât cât e, depinde și persoana cu dizabilități pe care o ocrotesc.

Oare când vom ajunge să trăim și noi într-o țară normală, în care minimul necesar pentru supraviețuire să fie asigurat și oamenii să aibă dreptul la demnitate?