Intru într-o casă familială și văd un grup de tineri. Între ei, o îngrijitoare. De la etaj, coboară o fetiță de vreo patru-cinci ani, cea mai mică din casă. Tocmai se trezise și e în pijama. Nimeni nu o bagă în seamă. O adolescentă îl împinge pe unul din băieții mari, care se dezechilibrează. Tinerii râd de el. De nervi, o îmbrâncește pe fetița care se întâmplă să fie lângă el. Aceasta cade, se lovește, dar nu scoate nici un sunet: fuge în genunchi sub masă, se ascunde sub fața de masă, unde rămâne ascunsă.

Mă aplec. Ridic fața de masă. Fetița e speriată, blocată, încremenită. Nu vorbește nimic. Încerc să scot două vorbe de la ea. Degeaba. În cele din urmă, vine la mine în brațe. Mă așez cu ea pe un fotoliu. Stă cuibărită la mine în brațe multă vreme, fără să se miște. Îi simt respirația. Și cât de mult îi lipsea o îmbrățișare.

Dacă în casele de tip familial nu reușim să aducem afecțiunea, dacă nu apreciem emoțiile copiilor, înseamnă că mai avem mult, foarte mult de lucru.Putem noi schimba mediul înconjurător și să-l facem mai apropiat de familie. Dar în final tot la oameni și la felul de a fi al acestora se rezumă fericirea și sentimentul de siguranță al copiilor.

Episodul de mai sus mă bântuie și-mi dă de gândit. Lucrul cu membrii de personal trebuie axat pe emoție, pe atașament, pe nevoile de afecțiune ale copiilor. Altfel, vom fi martori ai suferinței acestora. Suferința golului adus de lipsa de afecțiune.