Așa. Nu sunt membri de personal suficienți. Statul român tolerează o stare de fapt, prin care, din 2010 încoace, sistemul de protecție a copilului are cu 14.000 de angajați în minus. Cei mai mulți dintre aceștia, ar fi trebuit să lucreze direct cu copiii și cu tinerii din serviciile rezidențiale. Așa se face că, în marea lor majoritate, casele de tip familial, apartamentele și centrele de plasament pentru persoane cu dizabilități severe o duc de pe-o zi pe alta cu un angajat la 12-13 astfel de persoane. Și pentru că nu face față, îl leagă pe cel care nu poate fi controlat doar prin cuvinte, pe cel care are nevoie de interacțiune, pe cel care e un pericol pentru el însuși, sau pentru cei din jur. Și ce altceva să faci, nu? Hai să ridicăm din umeri. Să spunem că ”asta e”, ”nu avem ce face”.

Ba avem ce face. În primul rând, să nu ne resemnăm. În ultima săptămână, am vorbit cu colegii mei de nu mai puțin de șapte astfel de cazuri. Și sunt multe, în toată țara. Am văzut ce se întâmplă dacă facem o sesizare către serviciile publice specializate în protecția copilului: tinerii-problemă sunt internați la spitalul de psihiatrie, unde sunt sedați și legați. De data asta, cu acte în regulă. La noi nu s-a auzit de prevenire. De chestiuni elementare precum asigurarea numărului de membri de personal strict necesari. Nu, noi stăm frumos și bine, cu 14.000 de posturi neacoperite! Și internăm tot mai mulți tineri în secțiile de psihiatrie. Cresc alarmant problemele de relaționare ale celor care au neșansa să se afle în grija statului. Pentru că statului nu-i pasă de viața lor, de nevoile lor, de chinurile lor.

Dar statul suntem noi. Noi toți. Și eu sunt de vină. Și tu ești de vină. Pentru că stăm și acceptăm resemnați ignoranța unora care se întâmplă să decidă legi și acte normative și ordonanțe de urgență.

Între timp, să știi că tot mai mulți copii au probleme de comportament. Tot mai mulți sunt neglijați, disperați, angoasați. Tot mai mulți tineri cu dizabilități severe o iau razna și mai mult, iar cei care mai erau în zona de siguranță, o iau pe arătură pe zi ce trece, din cauza neglijării, din lipsă de stimulare.

Ne-am obișnuit să tolerăm cruzimea, suferința. Ne-am obișnuit cu oamenii legați în jurul nostru, în cămăși de forță, sau legați de scaune, de paturi. Că nu-i așa - ce să facem cu ei? Mă înspăimântă ceea ce devenim, parcă tot mai mult, pe zi ce trece.