Mi-aș dori să fiu copil din nou. Să îmi imaginez lumea în care trăiesc drept un loc sigur. Să văd oamenii din jur cu încredere, iar fericirea s-o găsesc în zâmbetul părinților care nu mai sunt. Oricând, fără rezerve. Să știu că orice problemă se rezolvă. Să aștept lângă poarta casei, jucându-mă, sosirea mamei, de la servici, într-o după-amiază mohorâtă de toamnă. Să mă joc cu prietenii, în curtea școlii și să vin în casă când se întunecă. Apoi, să beau cu poftă dintr-o sticlă cu lapte și să adorm, cu vocea alor mei undeva, în surdină, în cealaltă cameră. Când suntem copii, lumea din jur capătă magie. Pentru copii, fabulosul stă într-o mișcare invizibilă a mâinii, când își închipuie o realitate proximă cu zâne, zmei, balauri și feți frumoși imaginari, dar pentru ei, cât se poate de concreți. Cu dragostea părinților. Cu siguranța de a fi iubit și de a însemna ceva cu totul și cu totul special pentru ai tăi.

Dar nu mai sunt. Nici eu, nici prietenii mei, nici colegii mei, nici cei cu care intru în contact. Și ne infectăm unii de la alții cu răceală, cu indiferență, cu ostilitate. Luăm lucrurile mult prea în serios, atât de serios încât uităm cu desăvârșire să ne bucurăm că încă suntem sănătoși, că ne e bine, și că, acum, unii avem copiii noștri, care ne așteaptă ore lungi, nesfârșite, atunci când venim seara, sau zile întregi, atunci când nu venim cu zilele. Totul se întâmplă în viteză, ca într-un vârtej și abia apucăm să ne dezmeticim, să ne oprim și să-i băgăm în seamă pe cei cu care trăim într-un prezent ce se transformă mult prea repede în trecut. Vorbim pe grabă, ne privim scurt, dacă ne privim, suntem absenți și atunci când, fizic, suntem prezenți. Ne gândim mereu la altceva, avem priorități de care uităm la o săptămână după ce le-am rezolvat, de multe ori cu sacrificii și cu durere pentru cei care chiar depind de noi și pentru care contăm: soții, soțiile, copiii, familia și prietenii noștri apropiați.

Cum se face că, atunci când ni se arată spectrul înfricoșător al morții, ne amintim brusc de cei apropiați, după ce, până atunci, i-am ignorat fără să ni se miște vreun mușchi pe față? Să fie pentru că, dintr-o dată, lucrurile esențiale sunt cele pe care le luăm de-a gata, în jurul nostru?

Prioritățile și valorile sunt lucruri bizare. Și prea rar în ordinea potrivită.