Lunar, în fiecare dintre județele în care lucrăm (și sunt 22 de județe în toată țara), între 80 și 140 de copii sunt în risc de instituționalizare. E un asediu continuu asupra sistemului de protecție a copilului, iar asta e din cauza absenței unui sistem de prevenire a abandonului, de prevenire a separării copilului de familie. Reușim, împreună cu partenerii noștri, colegii din direcțiile de protecție a copilului, să oprim separarea copilului de familie în mii de situații în fiecare an. Dar asta e o muncă pe care ar trebui să o facă statul, nu organizațiile non-guvernamentale.

De asta nu se oprește robinetul. De asta intră în continuare atâția copii în sistem, de asta trec mii de copii prin trauma ruperii de familie: pentru că lipsește sistemul de prevenire a abandonului. Pentru că încă nu se investește în prevenire.

Aștept ziua când banii statului vor fi direcționați și spre familie, nu doar spre sistemul în sine. E o foarte proastă practică, să plătești ca să traumatizezi copiii prin instituționalizare, prin ruperea de familie. Când poți face altceva cu aceiași bani, când poți investi banii în prevenirea abandonului, când poți ține copiii acasă.