M-am cutremurat în ultimele zile. Doi tineri din sistemul de protecție a copilului s-au sinucis în Dolj. Se putea întâmpla asta oriunde, nu doar în Dolj. Sâmbătă, o tânără s-a sinucis știind că e luată de lângă asistenta maternală care i-a dat afecțiune și un loc pe care l-a putut numi ”familie”. Unul dintre prietenii ei, un tânăr de 19 ani, s-a sinucis și el a doua zi. Fata era la asistenta maternală de la câteva luni și a stat 11 ani alături de ea. Din diverse motive, un sistem care ar trebui să vegheze la bunăstarea copiilor și a tinerilor, a considerat că fetei nu-i mai e bine lângă cea care i-a fost ca o mamă. Pentru oricine, cred, ar trebui să-i fie clar cât suferă un tânăr dacă îl iei de lângă familia sa. Pentru tânăra aceasta, asistenta maternală era familia ei. Tânărul care s-a sinucis și el după aceea, locuia într-o casă de tip familial și urma să iasă din sistem. Parchetul și Poliția anchetează acum ambele cazuri, iar colegii adolescenţilor din centrele de plasament au fost duşi pentru evaluări la Clinica de psihiatrie. Că se anchetează, e firesc. A fost declanşată o anchetă internă în DGASPC Dolj, care monitorizează foarte atent copiii, a dublat personalul de supraveghere, evaluează şi consiliază tinerii, identifică persoanele de sprijin, care-i pot ajuta pe tineri să depăşească drama prin care trec. Au fost mobilizate  echipe de psihologi şi asistenţi sociali. A fost solicitat sprijinul Colegiului Psihologilor din Dolj şi ajutorul Spitalului de Neuropsihiatrie Craiova. Pentru oricine, cred, ar trebui să-i fie clar cât de dărâmat psihic și cât de descurajat e un tânăr care știe că iese din sistemul de protecție și e al nimănui, pe străzi, fără adăpost, fără nici un sprijin. Dar bineînțeles că nu e așa.

Copiii și tinerii mor, sau se sinucid, sau sunt uciși de un sistem anacronic, care nu-i bagă în seamă, pentru că sunt prea puțini. În fond, ce sunt cei 3.500 - 4.000 de tineri care ies din sistemul de protecție specială în fiecare an, dacă nu o cifră mult prea mică pentru a impune reacții și acțiuni cu sens? Da, mai moare câte unul și facem celule de criză, ne inflamăm, demarăm cercetări, găsim câte un țap ispășitor, și lucrurile se opresc aici. Focul de paie se stinge în câteva zile, iar agenda publică e umplută iar de subiecte savante, abstracte, PIB-uri, programe operaționale, strategii, analize și ghiduri operaționale fără număr, acte normative care nu schimbă nimic și inițiative legislative fără acoperire financiară și cu Ministerul Finanțelor departe de realitatea Ministerului Muncii și Protecției Sociale. Urmează o nouă etapă de finanțare structurală, ne-am răcit gura de pomană cu nevoia alocării de locuințe sociale pentru tinerii care ies din sistemul de protecție, ne-am zbătut să aducem soluții și propuneri concrete, viabile, pentru alocarea de bani direct în comunitățile cele mai sărace, pentru incluziune socială adevărată, bazată pe sprijin material efectiv, pe soluții de locuire, că de aici începe orice în lumea asta, de la familie și de la un acoperiș deasupra capului.

Și eu aș fi simțit că vreau să mor, cred, dacă m-ar fi smuls cineva, niște autorități, de lângă mama mea, pentru că ea și tata erau totul pentru mine, în universul meu de copil!

Și eu aș fi simțit că vreau să mor, cred, dacă știam că nu am nici un orizont, nici o speranță, nici un viitor, fără familie, fără sprijin, fără un pat în care să pot dormi noaptea, fără un loc pe care să-l pot numi ”acasă”!

Disperarea tinerilor din sistemul de protecție e reală și înfiorător de justificată. Ei au nevoie de stabilitate, de afecțiune, de sprijin, ca să poată deveni adulții independenți și activi pentru societate. Haideți să ne concentrăm pe asta, dincolo de acțiuni pompieristice. Că e un deficit de vreo 14.000 de oameni în sistemul de protecție a copilului, se știe de multă vreme, nu de azi, nici de ieri! Nu e cazul să tot moară copii și tineri, ca să înțelegem că e nevoie de acțiune reală. De lucruri concrete și pe termen lung, bazate pe ceea ce sunt nevoile elementare ale oricărui copil. De aici ar fi bine să începem. Până nu ajungem să umplem cimitirele cu copii și tineri deprivați de afecțiune, de familie, excluși social, condamnați la o viață de câine, fără nimic al lor, dormind sub poduri și lihniți de foame.