Ai 14 ani și ți-e foame. Mergi la sora ta la școală, să-ți dea cornul și laptele ei. Niște puști încep să arunce cu pietre în tine și îți dau în cap cu atâta dușmănie, că rănile te omoară în câteva zile, după ce treci prin mai multe spitale, până intri într-o comă din care nu mai ieși viu. Asta e povestea scurtă, brutală, a lui Marian Funie, din comuna Slobozia, pornită pe 17 februarie, într-o curte de școală. Personajele principale sunt copii de 10-11 ani, de clasa a III-a. Fixați într-o mentalitate de conflict, de război, de ură față de sărmani. Marțea asta, în Săptămâna Mare, Marian a murit. În clasa a IV-a, a abandonat școala, părinții nu l-au mai putut ține la școală. Ca să trăiască, era clopotarul bisericii din satul lui.

Violența cruntă a unor copii de școală primară e dincolo de orice imaginație. Ne spune mai multe, despre ura față de săraci și sărăcie, despre valorile care nu se transmit de acasă, despre părinți care uită să-și educe copiii, despre exemple din realitatea imediată care sunt pline de conflict, muțenie, încruntături, urlete și răutate. Despre oameni care uită de omenie și despre copii abrutizați, ignorați și uitați în fața știrilor pline de tâlhării, violuri, bătăi, crime. Lăsați în fața filmelor cu violența și ură. Copii care își deranjează părinții, familia, prin simpla prezență, uitând să pună întrebări, pentru că răspunsurile nu mai vin, sau vin cu duritate și cu tonul ridicat. Copii spălați pe creier de jocuri de calculator pline de împușcături, arme, bătăi, omoruri și mânie.

Toată bălăcăreala birocratică de după, cu tragedia care s-a petrecut ba după gardul școlii, ba înainte de gard, ba în timpul programului unui profesor, ba al altuia - e penibilă, dacă nu ar fi de-a dreptul tragică. Înfiorătorul situației petrecute sub ochii noștri ne arată o lume mult prea violentă între copii, dar implicit violentă între adulți, prin abrutizare și nepăsarea față de viața celor din jur. Ne ascundem după regulamente, proceduri, hârtii și legi, dar uităm de bun-simț, de milă și de smerenie. Mai mult și mai rău - uităm să transmitem asta copiilor noștri, iar ei văd lumea în culori țipătoare, trăiesc în stridențe și valorizează comportamentele gregare și bazate pe violență. Regresăm invariabil și gândim robotizat. Ne găsim scuze și semnăm declarații cu noi înșine nevinovați. Niciodată nu e vina nimănui, totdeauna e responsabilitatea altora. În jurul nostru, sânge, pietre, chin și foame. Sărăcia care se extinde ca o plagă, dar cumva e sub demnitatea noastră să facem ceva în privința asta. Mai bine întoarcem privirea în altă parte. În fond, reclamele la tot felul de abureli colorate sunt plăcute ochiului, înecate de narcisisme care ne spun permanent că, nu-i așa, suntem buni, suntem frumoși, merităm tot în lumea asta și nu ar trebui să ne pese de nimeni și de nimic. Doar de noi înșine. Egoismul exacerbat a dus la un sistem de sănătate bolnav. La o școală insensibilă față de chinul unor copii săraci. La un sistem de protecție socială care uită tocmai de cei pentru care a fost gândit. La ignorarea sutelor de mii de familii care supraviețuiesc crunt, înfometați și înfrigurați.

În fond, ce treabă avem noi. Vrem o lume tot mai mică, tot mai strâmtă, tot mai îngustă. Îi scoatem din ea pe copiii noștri. Extirpăm preocupări ca mila, facerea de bine, sau compătimirea. Nu mai e loc de ele. Curând, nu va mai rămâne loc de nimic, doar de egouri narcisiace și autosuficiente. Mai rămâne să ne justificăm cu un cadru legal pentru asta. Ca să fie clar că ne robotizăm, că lumea asta e tot mai nemiloasă, tot mai rece și întunecată, dar bineînțeles, nu din cauza noastră. Doar din cauza altora. Pentru că alții sunt mereu de vină.

Am ajuns periculos de detașați și de liniștiți în fața dramelor și a tragediei petrecute în fața ochilor noștri. Ne înghite hăul din afara noastră. Iar golul și întunericul din noi înșine - sunt tot mai acaparatoare.