Deși a fost exilată încă de copil, la doar trei ani, Prințesa Marina Sturdza a făcut tot ce i-a stat în putință să aducă demnitate și respect țării ei. A revenit în mijlocul anilor '90 și și-a dedicat viața de atunci până a murit, României și românilor. A fost un mentor nu doar pentru noi, la Hope and Homes for Children, ca Președinte Onorific, ci și la Hospices of Hope Casa Sperantei, FARA Romania și Pro Patrimonio.

Avea harul să scoată tot ce era mai bun din oameni și optimismul ei era de neegalat. Ea însăși parte a istoriei, ne-a protejat valorile, arhitectura și copiii. A trăit pentru a-i ajuta pe alții.  Ne-a demonstrat cum poți trece de obstacole cumplite ale destinului și, în ciuda acestora, să rămâi un om bun. A crezut, cu adevărat, în viitorul României și cred, așa cum cred câțiva prieteni ai mei, că Marina simboliza ceea ce ne lipsește cel mai mult în ziua de azi, și anume, un model moral.

A lăsat lumea asta un loc mai bun decât l-a găsit când a venit.

Cu atât mai mult mi-aș dori acum, în aceste luni cumplite pentru istoria noastră contemporană și pentru țara noastră, să putem trece de obstacolele cumplite pe care oameni mărunți, care se întâmplă să ne conducă, le aduc României. Pentru că acest 1 decembrie, Ziua Națională, e tarată și mânjită profund de ambiții ridicole, personale, de ”modele” caricaturizate, fără a avea nimic de-a face cu România, așa cum o știm. 

Într-un fel, parcă trecerea în neființă a Prințesei Marina Sturdza vine chiar într-un moment de moarte clinică a țării mele. Sper într-o minune, care să ne readucă demnitatea și respectul pentru modelele morale. Pare că, acum, acestea sunt insignifiante tocmai celor care țin în mână destinul acestei țări. Dar tare cred că, pentru ca o minune să se întâmple, e nevoie de noi și de acțiunea pe care tot oameni ca noi o pot produce.