Prima notă despre cazul Țăndărei a ajuns în România în 2006. Judecătorul dosarului susținea că în acest dosar nu a existat o ”declarație de victimă”, dar era vorba de trafic de minori, situație în care consimțământul victimei nu e obligatoriu: victima nu trebuie să își dea acordul. Nu e necesar să conștientizeze că sunt victime, ei sunt pur și simplu păcăliți. În investigație, e important ca un adult-victimă să declare că se consideră ”victimă”. În cazul minorilor, datorită discernământului redus, legiuitorul nu a considerat obligatoriu faptul ca ei să-și conștientizeze statutul de victimă. Ideal era să fie 100 de minori care să spună, fiecare în parte: ”da, am fost traficat”, însă acesta rămâne doar un scenariu imaginar.

 Cazul Țăndărei a fost inovator la momentul la care s-a deschis investigația pe trafic de persoane, pentru că cerșetoria nu era incriminată, nu era considerată ”exploatare”. În acea variantă, dacă investigația era declanșată pe ”fapte de cerșetorie”, (care se sancționa cu amendă), cazul nu intra în competența crimei organizate, pe infracțiuni care erau prevăzute în Legea 39.  Și Poliția, și Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism (DIICOT) lucrau în cadrul unor legi care le dădeau competența de acțiune. Dar aici, în cazul rețelei Țăndărei, nu se vorbea de cerșetorie, așa cum era aceasta prevăzută prin lege. Așa că polițiștii au reușit să înscrie faptele în forma de ”trafic de persoane, exploatare și sclavie modernă” și, astfel, acțiunile exploatatorilor au fost considerate ”trafic de persoane”. 

 Dosarul ”Țăndărei” a fost înregistrat în 2007 și trimiterea în judecată de către Parchet s-a făcut în 2010, deci s-a lucrat pe muncă investigativă timp de patru ani, din 2007 până în 2010. Ulterior, cei nouă ani, din 2010 până în 2018, a fost durata efectivă a procesului, până s-a ajuns la prescrierea faptei. Teoretic, se presupune că există un echilibru între apărare și acuzare. Patru ani a durat faza acuzării, deci și dacă gândim în termeni extrem de rezonabili, nu patru ani, ci chiar cinci ani, ar fi fost un termen echitabil, ca durată totală a procesului. 

Capii rețelei au fost aici, în România. Aceștia au părăsit aceștia țara doar în cazuri foarte rare. Comunitățile de etnie rromă au regulile lor: ”staborul” e judecătorul lor, mai e ”completul de judecată” al comunității, iar ”bulibașa” e judecătorul suprem. Să dăm un exemplu: Dacă în comunitatea rromă are loc un omor și, dacă în acel omor sunt implicați doi oameni, (cel care a săvârșit omorul, dar și un complice al acestuia), atunci au loc două judecăți. Judecata țigănească e considerată prioritară în cadrul comunităților rrome și are loc înainte de a începe judecata legală, propriu-zisă. Într-un caz precum exemplul nostru, comunitatea rromă decide astfel: dacă cel care a comis omorul e o persoană importantă, atunci îl conving pe complice să declare că el a comis omorul și, implicit, să își asume crima. Astfel de înțelegeri se fac pe bani, iar familia complicelui e plătită, cât timp stă acesta în închisoare. De regulă, polițiștii nu au cum să intre peste ei, peste legile străvechi ale rromilor și nici nu au cum să impună ei legea, pentru că atunci membrii comunității se închid de tot și agenții nu mai află niciodată nimic, așa că acceptă compromisul acesta, ca să afle și ei cazurile. Cea mai drastică decizie e strămutarea întregii familii din comunitatea respectivă. 

Astfel de situații complexe au îngreunat investigația. Polițiștii au stabilit ca infractorii din România, care au avut un rol activ în rețeaua Țăndărei, să fie trimiși de ei în judecată, iar pe cei care erau în Anglia, să-i preia agenții englezi, pentru că oricum nu aveau cum să-i preia agenții români. Au fost vreo 24 de suspecți aici, în România, iar în Anglia au fost mult mai mulți: aproximativ 120 de oameni condamnați, dar dintre toți aceștia, un număr extrem de mic au fost condamnați pentru ”trafic de persoane”, mai precis doar trei, iar toți ceilalți au fost condamnați pentru ”neglijare în creșterea copilului”, sau pentru ”infracțiuni de solicitare a ajutoarelor sociale pe nedrept”. Acestea au fost principalele infracțiuni, pentru care s-au primit condamnări de maxim un an de zile. După șase luni de arest preventiv, li s-a dat condamnare de un an, iar pentru faptul că executaseră deja șase luni de arest preventiv, (zilele din arest se consideră dublu), au fost eliberați în același moment. Pe de o parte, agenții englezi au considerat că ar fi fost mai bine să-i judece tot ei și pe suspecții din România: chiar dacă pentru infracțiuni minore, dar tot ar fi fost efectiv condamnați. Pe de altă parte, infractorii nu prea bagă în seamă condamnările din Anglia, pentru că li se confiscă sumele de bani găsite asupra lor, iar dacă pentru o perioadă de timp cei condamnați au beneficiat de ajutoare sociale, au două variante la dispoziție: fie plătesc banii respectivi, fie, dacă nu-i plătesc, atunci fac niște luni, sau ani, de închisoare în plus. La noi, în schimb, în România, infracțiunile de ”trafic de persoane” vin cu condamnări foarte mari. 

Rețeaua Țăndărei a cheltuit foarte mulți bani în acest proces. Au plătit avocați celebri. Bulibașa l-a angajat ca avocat pe șeful Baroului București. După hotărârea definitivă, poate e o scuză pentru judecător faptul că au fost peste 100 de martori din afara țării, care nu au putut fi audiați.  

O inițiativă interstatală, denumită proiectul REFLEX, era funcțională în anii aceia, între Marea Britanie și România. Rolul acestui proiect era să încurajeze integrarea acțiunilor acelor instituții care aveau legătură cu combaterea crimei organizate, pentru că există multe situații de lucru disparat, de tip ”siloz”. Sunt mai multe instituții care desfășoară același gen de muncă operativă, sau de analiză și sinteză informațională, unele dintre acestea fiind servicii precum DIICOT, Direcția Generală de Informații și Protecție Internă, autoritatea vamală, poliția română, sau Direcția de Operațiuni Speciale. Conceptul proiectului REFLEX era să aducă în același birou reprezentanți de la toate aceste instituții, pentru a lucra cu eficiență și eficacitate crescute. Tot schimbul de informații era mult mai rapid. După ce a fost implementat acest proiect, agenții din aceste instituții au îmbrățișat modul de lucru și voiau să replice acest mod de lucru pe spețe complicate. Din păcate, proiectul REFLEX a fost întrerupt. 

 La un moment dat, prin Ambasada României la Londra au fost returnați trei copii în România. Pornind de la cei trei copii, de la povestea lor, agenții implicați au mers la aeroport, să vadă cine-i ia pe copii. Lucrau doar pe spețe care implicau victime ale traficului de persoane. Dintre acei copii, doi erau din Hațeg și unul din Țăndărei. Au făcut verificările la frontieră. Dosarul din Hațeg era lucrat de SOCA (acum devenită National Crime Agency). Acel dosar a fost, punctual, pe filiera din Hațeg. Între Țăndărei și Hațeg nu era nici o legătură. Aceste filiere funcționează independent prin toată țara, în pungile de sărăcie.

 Polițiștii au pornit ancheta de la acel copil din Țăndărei, pentru că, pe atunci, baza de date de la frontieră era încă activă, (acum nu mai e, pentru că sunt ținuți în această bază de date doar locuitorii din afara Uniunii Europene). Atunci au remarcat agenții că același copil ieșise recent din țară, cu o mașină în care erau mai mulți minori. La vremea aceea, încă puteai verifica și șoferii mașinilor. Din 2007 încoace, e mult mai ușor pentru șoferi să iasă din țară, deoarece că nu se mai salvează informații lor personale, la vamă. Au verificat care erau mașinile, cine erau șoferii, pe cine duceau. Așa au ajuns la cifra de  peste 1.100 de copii, care erau scoși din România, doar prin rețeaua Țăndărei. În perioada 2004 – 2007, au fost scoși din România 1.100 de copii, doar din Țăndărei și din zonele limitrofe. Nu s-a putut verifica unde rămâneau, o dată ajunși în alte țări, nici unde se aflau. Dosarul Țăndărei a ajuns la Europol, agențiipolițiștii au făcut o listă cu acești copii și au dat către Europol informațiile cu dosarele copiilor, în speranța că vor afla unde erau. Acțiunea, însă, nu a avut rezultatul așteptat, pentru că,  din diverse motive, nu se țin baze de date cu minori. În paralel, un agent al secției de Ordine Publică din Metropolitan Police se afla în România, într-o misiune de creștere a capacității, o evaluare a Direcției de Ordine Publică din țara noastră. Urma să vină cu propuneri și măsuri de optimizare organizațională. Agentul britanic era șeful unei secții de poliție din centrul Londrei și avea în responsabilitate inclusiv zona Oxford Street, unde, de la începutul lui 2007, infracționalitatea stradală crescuse cu peste 700%, comparativ cu anul precedent. Din verificările lor, un procent covârșitor al persoanelor care făceau aceste infracțiuni proveneau din România și erau minori. Așa că s-a implicat direct. Britanicii au preluat dosarul și au regăsit peste 180 de copii din lista noastră de 1.100, care apăreau la ei în baza de date, cu infracțiuni săvârșite. Britanicii au propus, prin urmare, detașarea unor agenți români pentru șase luni, la Londra. După aceste șase luni, detașarea a fost prelungită cu încă trei luni, iar partea română a concluzionat că, în mod cert, copiii erau acolo, la Londra. Împreună, echipele britanică și română au format un departament de lucru, denumit ”Joint Investigation Team” - în fond, un acord între țări membre ale Uniunii Europene, care permite transmiterea de informații între țările semnatare, în timp real. Se lucra ca într-o singură echipă. În permanență agenții erau secondați de polițiști de la judiciar și, în a doua parte, de ofițeri de informații, care sintetizau informațiile. Astfel, puneau pe masă cât mai multe informații și, împreună, erau mult mai operativi.

 Tot copii precum cei din Țăndărei sunt duși și în Franța, și în Spania, și în alte state ale Uniunii Europene. 

 Ce e important să înțelegem e că zonele precum Hațeg, sau Țăndărei, dar și altele care intră în același profil geografic și economic din România - sunt zone foarte sărace. Una din ”șansele” fetelor adolescente, în astfel de localități, e plecarea în afara țării, la prostituție. Cam atât de mare e foamea în aceste regiuni. Case foarte sărace, numai cu câmp în jur. Asta se întâmplă în mare parte din sudul României. De exemplu, în Țăndărei, pe strada principală sunt casele acelea, de prost gust, fie prin arhitectura kitch, fie prin mărime, ale liderilor interlopi. Într-o anumită zonă, în cartierul Strachina, nici măcar nu poți intra singur. Sărăcie de amploarea asta mai avem și în regiunea Moldovei, de exemplu, prin Vaslui. În Țăndărei, sunt case legate direct la stâlpul de înaltă tensiune, pentru electricitate. Fără drumuri, dar cu purcei și copii împreună, familiile se branșează direct la firele de înaltă tensiune, la cablurile de curent și asta se întâmplă în toată țara, în zonele de sărăcie cruntă, inclusiv în București. O companie de furnizare de energie a vrut să le facă contracte legale, să-i lase câțiva ani de zile fără să plătească, dar cel puțin să știe cine consumă și, treptat, să fie aduși în situația în care să-și permită să plătească singuri energia, într-un orizont de zece ani. Nu au putut, pentru că, printre principalele probleme ale familiilor foarte sărace din Țăndărei sunt și lipsa actelor de identitate și lipsa actelor de proprietate. Din aceste motive, companiilor de utilități le e aproape imposibil să încheie contracte legale cu ei.

Aceștia sunt copiii duși la Londra. Dacă încerci să te pui în locul lor, îți dai seama că, o dată ajunși la Londra, la Paris, sau la Madrid, au altă viață, văd cu totul și cu totul altceva, nu mai stau cu porci, în noroi. Așa că acești copii nu vor să dea în gât pe nimeni, nu vor să toarne pe nimeni, nu vor să facă denunțuri, pentru că ei cred că li se face un bine: care e răul care li s-a făcut, că au fost scoși din mizerie? E adevărat că sunt folosiți la furat, da, ei fură, asta își asumă, nimic altceva. Ceea ce au reușit să scoată agenții de la ei, prin multe întrebări, e câte ceva despre cine i-a adus, despre cum au ajuns acolo, și așa au aflat niște lucruri în cadrul investigației. Agenții au încercat să facă uz de amenințare, de metode de coerciție, de presiuni, dar nu au scos în evidență nimic prin aceste metode: copiii consideră că li s-a făcut un bine, prin faptul că au fost aduși la Londra. Mulți dintre copii erau mutați cu tot cu familie, familii cu cinci șase copii. Unii s-au specializat în realizarea documentației care le era necesară pentru actele de ședere, așa ajungeau să fie case cu doi adulți și 18 copii. Zona de recrutare era și mai închisă: mediu rural, etnie, comunitate închisă, prin tradiții și cutume. 

Așadar, copiii erau fericiți că erau duși acolo. Dacă încerci să te pui în locul lor, nu ai cum să nu înțelegi asta. Pentru cei mai mulți dintre acești copii, chiar și pentru familiile lor, furtul, prostituția, micile tâlhării sunt pur și simplu o modalitate de trai, exponențial mai bun decât viața din Țăndărei, din Hațeg, sau din Vaslui - ca să dăm doar trei exemple dintre nenumăratele comunități foarte sărace din țara noastră.

Care e soluția? Soluția e ca aceste familii, acești copii, să fie scoși la lumină și scoși din sărăcia cruntă în care supraviețuiesc. Soluții concrete? Haideți să enumerăm doar câteva, care pot fi făcute prin integrarea unor politici publice care țin de ministere precum dezvoltare regională, muncă, finanțe, justiție, fonduri europene, sau de strategii și politici publice macro-sistemice: să le fie date acte de identitate tuturor locuitorilor din aceste zone. Să le fie date acte de proprietate, pentru petecul de teren pe care-și duc traiul. Să fie dezvoltate locuințe sociale. Să fie crescut numărul de asistenți sociali, iar la nivelul serviciilor publice de asistență socială să fie create instrumente de intervenție efectivă, prin forme de sprijin material concret. Să fie reconfigurat sistemul național de alocații sociale, de ajutoare sociale și de beneficii, astfel încât banii și formele de sprijin material să ajungă efectiv la aceia care au nevoie de ele. 

Da, cauzele principale ale fluxului de copii spre forme de sclavie modernă sunt sărăcia și mizeria în care trăiesc. Foamea, frigul, bolile depășesc noțiuni precum morala, sau dilema dintre a face bine, sau a face rău, în lumea lor. Furtul pare ceva mărunt, în fond e doar o notă de plată pentru evadarea din disperarea sărăciei. E o lume din care copiii scapă cumplit de greu. Dacă nu vor fi aduși la lumină, prin strategii și politici de scoatere a lor și a familiilor lor din sărăcie, acești copii vor merge, în continuare, spre trafic, spre exploatare, spre prostituție și nu vor conștientiza vreodată că, de fapt, sunt victime ale unor forme de sclavie modernă.