Poza asta stârnește emoție, pentru că orice copil e traumatizat, dacă e luat cu forța dintr-un plasament în asistență maternală (chiar dacă acel plasament nu mai este valabil). Mie unul mi-e greu să cred că se mai poate lucra așa cu copiii, în anul 2019, dar uite că se poate. Asta, pentru că, la noi, contează prea mult procedurile și prea puțin copiii.

Da, știu, legal s-a procedat ”corect”. Știu că fetița e ”greu adoptabilă”, pentru că e de etnie rromă și are deja opt ani - vârstă la care cu greu mai adoptă cineva în țara noastră. Din 2013, Sorina a fost declarată adoptabilă. Degeaba. Stigmatele ei au fost etnia și vârsta. E circulat și răscirculat numele ei - de asta îndrăznesc să-i spun pe nume. Se știe bine că peste 100 de posibili părinți adoptatori i-au zis ”pas”. Așadar, a intrat pe lista copiilor ”greu adoptabili”. Norocul ei e că o familie de români plecați în America au vrut-o. S-a făcut procedura de potrivire. Există o sentință definitivă de încredințare a adopției către familia aceasta.

Familiile adoptatoare de la noi vor copii blonzi, frumoși, cu ochi albaștri, să fie până în trei ani și să nu fie rromi. Cam așa arată portretul robot al unei cereri de adopție în România. Și da - de asta sunt adoptați, în medie, doar 3.000 de copii anual, în ciuda faptului că sunt aproape 60.000 în sistemul de protecție specială.

Un asistent maternal e angajat al sistemului de protecție a copilului. Rolul său e să protejeze copilul într-un mediu familial, pe durata plasamentului în asistență maternală, sau până când măsura aceasta temporară de plasament e înteruptă, din motive fundamentate. Bineînțeles că se clădește un atașament între asistentul maternal și copil. Bineînțeles că un copil abandonat, o dată plasat într-o familie de asistență maternală, își face acolo o lume a sa, cu repere emoționale, afective, cu atașament construit zi de zi. Bineînțeles că un copil nu va dori să-i fie ruptă o rutină care-i conferă stabilitate emoțională și predictibilitate în viața de zi cu zi.

Dar un asistent maternal bine intenționat ar fi pregătit fetița pentru adopție și pentru plecarea spre familia adoptivă. Un asistent maternal bun, așa cum sunt foarte mulți dintre asistenții maternali, ar fi ajutat și autoritățile, și familia adoptivă, pentru plecarea în liniște a copilului și pentru siguranța sa emoțională. Acest lucru, în acest caz punctual, nu s-a întâmplat. Fetița a suferit o traumă. În urmă cu o lună de zile, asistentei maternale i-a fost desfăcut contractul de muncă, tocmai pentru că se opunea adopției, deși atunci când a avut șansa ea însăși să adopte fetița, nu a făcut-o. Acest caz, însă, nu e de natură să arunce un blam generalizat asupra asistenților maternali, care sunt, de cele mai multe ori, repere emoționale și afective extrem de importante în viețile copiilor plasați la ei.

Aceasta e o poză a aceleiași fetițe, aflată deja în familia adoptatoare. E important să o vedem și să o circulăm, pentru că de multe ori suntem predispuși să reacționăm exclusiv emoțional, să scoatem lucruri din context, să acuzăm doar pe baza unor frânturi de informație. De cele mai multe ori, realitatea e infinit mai complexă decât o poză.

Sorina e bine. Și de data asta, e într-o familie în care va rămâne definitiv. Cred că va trece peste traume și că părinții ei adoptivi o vor ajuta să se remonteze emoțional.

Și niște concluzii.

1. De prea puține ori contează copilul. Și de data asta a fost la fel. Chiar dacă exista o sentință definitivă, preluarea fetiței de la fosta asistentă maternală nu avea voie să fie făcută într-un mod atât de brutal. Un copil nu e un sac de cartofi. Deși blocată de frică și de teama de încă o schimbare, se putea vorbi cu totul altfel cu fetița, iar faptul că dura cu câteva ore mai mult, nu e un motiv pentru ca acest lucru să nu fi fost făcut. Cei din sistemul public, de stat, responsabili de preluarea copiilor în astfel de situații, au abuzat implicit fetița. Soluția e conlucrarea acestor autorități (protecția copilului, poliție, procuratură, judecătorie) în situații complexe, precum a fost cea a Sorinei.

2. Avem prea puțini psihologi în sistemul de protecție a copilului. În continuare, traumele emoționale sunt prea puțin relevante. Le facem în câteva minute și nu trec cu anii, sau nu trec o viață întreagă. Sorina a fost abuzată emoțional pentru că, la noi, abuzul emoțional e atât de răspândit, încât a devenit tacit aprobat social și ignorat de marea masă a populației.

3. Să nu blamăm o categorie profesională, cum e cea a asistenților maternali, pentru că unul dintre ei se comportă sub orice critică. Nu există pădure fără uscături. Cred că asistenta maternală care avea în plasament fetița până la momentul desfacerii contractului de muncă a procedat fundamental greșit și, pentru asta, ar trebui să răspundă legal. Primul abuz asupra fetiței l-a făcut ea.

4. Familiile adoptive sunt pline de bune intenții, atâta vreme cât ei aleg copiii, atâta timp cât copiii adoptați sunt sub trei-patru anișori, frumușei, fără nevoi speciale și, mai ales, nu de etnie rromă. Aici nu vreau eu însumi să generalizez: sunt oameni care au adoptat în țară, au adoptat copii rromi, sau cu nevoi speciale, sau ceva mai mari ca vârstă. Dar statistic, tiparul familiei adoptatoare române intră în cele scrise de mine mai sus.

5. Suntem o țară plină de prejudecăți și iubitoare de generalizări. Mai degrabă insultăm, decât să verificăm. Mai degrabă aruncăm cu noroi, decât să aflăm în detaliu care sunt faptele. Dacă avem ocazia, aruncăm invective, infinit mai ușor decât să spunem o vorbă bună.

6. Vedem în alb și negru, gândim în bine și rău. Nu ne plac culorile, nu ne plac nuanțele. Deși, un caz atât de complex și de sensibil cum e cel al Sorinei, nu are cum să fie tratat în alb și negru, pentru că are atâtea nuanțe.

7. Facem legi, procedural mergem înainte, teoretic progresăm, dar mentalitățile ne sunt tot anacronice, am învățat mult prea puține în toți acești ani: până când nu va conta copilul în primul rând, până când ceea ce facem nu va fi centrat pe copil, rămânem departe de ceea ce ar trebui să fie un sistem sănătos de protecție a copilului.