Neam abrutizat. Se vede jumătatea de secol comunist, de sorginte sovietică, chiar și după 30 de ani de democrație. Ne apucăm să facem ceva doar atunci când ne e cuțitul la os. Ca să avem o conversație serioasă pe un subiect, trebuie să moară cineva. Sau șirul de șocuri și de nesimțire să fie nu doar covârșitor prin amploare, ci și public. Dealtfel, fără ca o poveste dramatică, precum cea a Alexandrei, să fi fost absorbită de public, nu se întâmplă nimic relevant. Ca națiune profund pătrunsă de mentalitatea noastră mioritică, ne mulțumim să ducem mâna la gură, mirați de șoc și groază, dar resemnați și blazați. Astfel, în absența presiunii mediatice, povestea Alexandrei, oricât de cumplit de dureroasă, ar fi rămas încă un caz nerezolvat în arhiva poliției caracaliene.

Doar acum, în acest moment, 512 copii sunt dispăruți în România. Oricare dintre ei puteau să treacă prin coșmarul Alexandrei. Cei mai mulți dintre ei, probabil, au trecut. Până acum, până la acest episod crunt, nu au existat ca subiect în spațiul public.

Copii precum cei din poza de mai sus sunt cu sutele de mii în țara noastră. Foarte mulți, fără acte de identitate, fără adrese, supraviețuind în condiții de ev mediu și fără șanse de a răzbi la lumină. Lipsiți de dreptul la civilizație, la normalitate. Ținta ideală pentru interlopi, traficanți, violatori și criminali. Nu au un acoperiș deasupra capului, ce să mai vorbim de educație, servicii de sănătate. Astea sunt filme științifico-fantastice în realitatea lor. Dacă ei sunt atât de expuși, aproape la fel de expuși suntem și noi și copiii noștri.

Șocul pe care-l resimți, după lectura convorbirilor purtate de Alexandra cu niște oameni care-i răspundeau la apelurile 112, e ca atunci când realizezi că ai un corp aflat în metastază. E ca și cum nu știai că suferi de un cancer avansat, aflat în ultima fază dinaintea morții. Și - da. Țara ta, țara în care trăiești, tu, familia ta, copiii tăi, ți-e ca un corp aflat în metastază.

Până acum, știam că suntem bolnavi, știam că suferim. Acum însă, suntem în fața unei realități exponențial mai dure decât ceea ce ne-am putea imagina. Te întrebi, cum pot niște oameni să fie atât de imuni la proba directă a torturii prin care trec alți oameni disperați, neputincioși și cerșind ajutor?

Între timp, avem 1.834 criminali, 762 violatori și 243 traficanți de persoane au fost eliberați cu recursul compensatoriu, între 2017 - 2019. Așadar, aproape 3.000 de bestii cu față umană sunt lăsați liberi, în jurul nostru, în jurul copiilor noștri. Pe lângă miile de criminali, violatori și traficanți care, oricum, nu au fost prinși niciodată.

E o radiografie a dezastrului. România suferă de metastaze, pentru că oamenii din ea sunt abrutizați. Instituțiile statului au ajuns să reprezinte nu doar o caricatură a ceea ce ar trebui să fie cu adevărat, ci radiografia unei catastrofe.

Nu chimioterapia, nu extirpări ale unor părți din organele statului vor vindeca țara asta. Ci un reboot general.