Din amintirile pe care le am cu copiii din orfelinate, sunt câteva care mă bântuie. Una dintre ele e cu bebelusul care avea o oglindă pusă pe barele patuțului sau, să se poată vedea pe sine insusi, să se simtă mai putin singur.

Alta, e cu un copil legat de pat, pentru că se automutila. Se juca de unul singur (cum altfel) cu o bucată de ață din cearceaful cu care-l legau de pat. Ore in sir, zile in sir, luni in sir, ani in sir.

Apoi, copilasul care abia ce invățase să stea in picioare si, pentru că nu era nimeni să-l tină, se tinea cu dintisorii lui de marginea pătutului si se tinea deja de atâta timp, că marginea de lemn a pătutului era roasă ca un săntulet.

Mai e si amintirea din secția de „abandonați” de la maternitate , unde erau prea mulți bebeluși și prea puține îngrijitoare. Așa că le puneau biberonul pe pernă, în gură, iar ei se chinuiau să bea laptele. Le curgea lapte din colțul gurii și le ajungea în ureche. Li se infecta urechea și surzeau. La fel se întâmpla și la cealaltă ureche, așa că, în scurt timp, erau total surzi. Nu mai puteau nici să învețe să vorbească, așa că ajungeau surdo-muți. De aici până la internarea în orfelinat, la „handicapați”, nu mai era decât un pas. Nu mai ieșeau în vecii vecilor din instituție. Cu destinele răstignite fatal si condamnati pe viată.

Mai e si copilul care se spăla pe mâini la chiuveta din baia aceea de cosmar, doar cu apa rece si care visa că, odată si odată, poate o sa ajungă si el să se spele pe mâini cu apă caldă. Pentru el, asta era luxul suprem.

Mai e si poza cu copiii dintr-un orfelinat, care, atunci când au auzit că „o să aibă vecini oameni”, au chiuit de bucurie, obisnuiti fiind doar cu ei insisi, izolati de lume, segregati si ascunsi.

Apoi, imaginea cu copiii care umblau in picioarele goale prin zăpadă, bucurosi că nu era noroi si că asa se spălau si ei pe picioare. Pentru că nu aveau nici apă, nici incălzire, ce să mai vorbim de curent.

Si de fiecare dată când intram intr-un orfelinat, imaginea aceea când, copiii năvăleau cu totii spre mine, disperati după o atingere, cât de mică si urlându-mi, fiecare, numele lui, să fie siguri că aud. Fiecare, dar absolut fiecare ar fi vrut să-i stiu pe nume si, mai ales, să-l tin minte. Se simteau glorios, dacă le spuneai pe nume, dacă arătai astfel celorlalti că-i cunosti. Insemna că existau, că erau recunoscuti, că erau „cineva”.

Apoi, copiii blocati la pat, cei invalizi, tetraplegici, dar absolut lucizi, care tânjeau după orice atingere, după orice mângâiere, asemenea unui om rătăcit in desert zile in sir si care ajunge, totusi, la oaza de apă care-l tine in viată. Fericirea aceea incredibilă, absolută, emotia atingerii pe care o primeau – mă făceau de multe ori mă simt cel mai implinit om din lumea asta, pentru că puteam să-i mângâi, si pentru că stiam că eu, unul, mergeam acasă, unde era sotia, copiii mei, care mă iubesc si mă tin in brate, oricând simt că vreau asta.

 E usor e să nu ai nimic, dar absolut nimic pe lumea asta, nici măcar o mângâiere, sau o atingere. Cât de mult țin de hazard lucrurile astea, atât de simple si pe care le luăm de-a gata: cine suntem si unde ne-am născut. Cât de putin a lipsit ca oricare dintre noi să ne fi născut in locul lor. Dacă soarta a fost generoasă cu noi, să nu luăm asta de-a gata, să nu intoarcem capul.

Povestea celor 25 de ani începe, de fapt, acum 26 de ani, pe vremea când eram student. Insoteam un grup de englezi care vizitau orfelinatul din Cavnic. Am ajuns cu ei într-un spital. Am urcat la etajul trei și am intrat într-o sală mare, unde erau vreo 20 de bebeluși. Am fost, pe rând, în alte trei săli, la fel, cu câte 20 de copii. Mulți erau câte doi într-un pătuț, iar unele pătuțuri nici măcar nu aveau bare. Nu existau pampersuri, doar cârpe și parcă simt și acuma duhoarea aceea greoaie. Mulți bebeluși erau opăriti pe spate, pe fund, pe picioare, dar nici măcar nu plângeau. M-a șocat liniștea aceea mormântală. Parcă eram într-un cimitir. Dădeau din mâini, din picioare, mișcau din cap, dar nu scoteau nici un sunet. Știau că trebuie să rămână acolo, în perimetrul acela bine delimitat. Nu o să uit cât erau de resemnați, triști până-n măduva oaselor.

 Oare cum e să plângi atât de mult, până înțelegi, la doar câteva luni, că nu mai are nici un rost să plângi, că oricum nu vine nimeni să te ia în brațe, să vadă ce ai. De aici, până la ruptura de lumea înconjurătoare, mai e un singur pas.

 În Sighet, la Căminul Spital, erau câte 40-50 de copii cu dizabilități severe în fiecare jumătate de nivel de clădire. Țin minte că erau hrăniți cu găleata, li se turna un fel de pastă, pe post de mâncare. Erau rași în cap și, cei agitați, erau legați în cămăși de forță, sau pur și simplu legați de mâini și de picioare. Pe jos, era o gresie rece, iar scaunele erau de metal și cu un șezut de placaj. Totul era dezumanizant și ei erau dezumanizați, deprivati de orice fărâmâ de demnitate.

 Erau vreo 780 de orfelinate în România, în 1998, cu peste 100.000 de copii.

 După sute de orfelinate vizitate, tot nu m-am obișnuit cu șocul pe care-l resimțeam când vedeam copiii. Mă rupea tristețea lor, resemnarea și renunțarea. Era o formă de capitulare în fața vieții, erau învinși dinainte de luptă. Puși la pământ inainte de a avea orice șansă de apărare. Universul era împotriva lor, inainte de a se fi născut. Dacă sunt în lumea asta ființe damnate, cu care destinul a fost nemilos, atunci copiii ajunși în orfelinate sunt damnați.

 Cred că iadul e atunci când nu ai parte de iubire. Copiii ăstia trăiau in iad.

Nu ar fi avut cum să știe vreodată ce înseamnă o familie, sau o viață cât de cât normală,  cu afecțiune, atașament si iubire. Acestea, toate, le-ar fi rămas străine pentru totdeauna, dacă nu făcea ceea ce a făcut echipa Hope and Homes for Children, de atunci până azi.

Intr-un fel, fiecare zi a fost o luptă, fiecare copil salvat, o victorie.

După un sfert de veac, s-au adunat 67.400 de victorii.