Împreună pentru copii

Și totuși, gândul la copii solidarizează oamenii. Jurnaliști dintr-o diversitate de zone mediatice au participat la o vizită în Bacău, unul din județele în care lucrăm din greu, cu mii de copii și familii beneficiari ai programelor noastre de sprijin: Cristina Moldovan (Evenimentul Zilei), Simona Tache (blogger), Diana Marcu (Gândul), Nic Sârbu (Cațavencii) și Andreea Vasile (Feeder.ro), însoțiți de fotojurnalistul Petruț Călinescu au cunoscut părinți cu situații dintre cele mai vitrege, copii cu copilării dintre cele mai complicate, alături de colegii mei de la Hope and Homes for Children, Ioana Hodoiu, Radu Tohătan și Gheorghe Lar. Au văzut instituția pe care o închidem împreună cu Direcția de Protecție a Copilului Bacău și SERA România, unde mai sunt câteva zeci de copii cu nevoi speciale severe, căci pe ceilalți i-am ajutat să ajungă fie înapoi în familiile lor, fie în alte familii, fie în case de tip familial. Au intrat în ograda unor părinți pe care i-am sprijinit să rămână alături de copiii lor. Au ajuns în căminele unor părinți care-și lăsaseră copiii în instituții, dar i-au putut aduce înapoi, alături de ei, cu un pic de ajutor. Au văzut asistenți maternali și copiii ocrotiți de aceștia.

Ceea ce cred că s-a văzut mai ales e minunea pe care o face dragostea părintească asupra copiilor. Cred că miracolul copilăriei e strâns legat de iubirea părintească. Când sunt iubiți, copiii au o lumină aparte, le sclipesc ochii și fac față cu totul altfel provocărilor de orice fel. Și cred că au mai înțeles încă o dată cum, dincolo de greutăți, de lipsuri materiale și sărăcie, alături de părinții lor copiii se simt cei mai bogați. Prea puțin contează orice altceva.

Prestațiile sociale și încurajarea angajărilor

E bine că statul dă bani pentru familiile nevoiașe. E mai puțin bine că banii sunt dați la grămadă, fără gândire și fără diferențiere. Lucrând direct cu cazuri sociale, cu părinți săraci și copii vulnerabili, văd cât de importante sunt ajutoarele sociale. Dar mai văd și că aceste ajutoare, date pe baza unor criterii generale, care țin de cuantumul veniturilor și de numărul de copii din familie, duc la lipsa de motivare a părinților pentru angajare. În multe cazuri, găsim companii care au nevoie de angajați. Avem și oamenii care ar putea fi angajați, dar ei, punând în balanță veniturile pe care le au necondiționat de la stat cu orele de sudoare de la locul de muncă, aleg să nu lucreze. Prevenirea separării copilului de familie trebuie corelată cu angajarea părinților nevoiași. Clar că aceștia au nevoie de sprijin financiar de la stat, până au un loc de muncă. O dată ce e găsit locul de muncă (iar partea asta e, de regulă, în cârca asistenților sociali) sprijinul financiar trebuie stopat, pentru că angajarea furnizează venitul minim de care are nevoie familia. Mai mult, sprijinul financiar trebuie corelat cu persoana fizică, astfel încât, dacă mama încă nu are loc de muncă, să aibă în continuare parte de sprijinul financiar de la stat, până are și ea un job.

Prestațiile sociale au nevoie de o arhitectură care să încurajeze angajarea părinților în muncă, iar astfel sumele cheltuite în zadar de stat ar căpăta o logică: ar fi direcționate înspre angajarea celor care nu lucrează. Pe lângă reducerea numărului de șomeri, s-ar produce un fapt firesc în orice societate bazată pe plus-valoarea adusă de muncă: oamenii ar lucra, iar copiii acestora ar vedea exemplul unor părinți muncitori, care lucrează pentru pâinea pe care-o pun pe masă, nu așteaptă să le fie dată pomană, de la o zi la alta.

Problemele de sănătate ale copiilor mici scad în mediu familial

Din experiența ultimilor 12 ani în proiecte de închideri de instituții, am învățat că dragostea familiei duce la o stare de sănătate bună a copiilor. Atunci când stau în instituții, suferă de singurătate, deși sunt înconjurați de atâtea alte suflete: fiecare e singur în felul său, pentru că lipsește spiritul de familie. Instituțiile încearcă să completeze lipsa aceasta cronică printr-un număr mare de asistente medicale, de medici, de medicamente. Dar sedarea cu medicamente și halatele albe nu țin loc de iubirea familiei. Și în cazul copiilor cu nevoi speciale, atunci când ajung în mediu familial din cel instituțional, capătă o stare de sănătate mult îmbunătățită. Subit, nu se mai răcesc, nu mai au intoxicații, nu mai somatizează stările de anxietate specifice mediului instituțional. Căldura familială și mediul umanizat, afectiv, dau copiilor o stare generală pozitivă, sănătoasă.

Traumele separării de familie duc la manifestări dintre cele mai șocante: copiii nu mai vorbesc; nu mai mănâncă; nu învață să umble; nu cresc, pur și simplu nu cresc, nu e dezvoltă fizic. Am văzut că e o legătură directă între creșterea copiilor în mediu familial și achizițiile specifice vârstei copiilor: atunci când nu au parte de afecțiunea familială, copiii ”rămân în urmă”, parcă refuză să se dezvolte și sunt loviți de boli, care mai de care, una după alta. Într-un fel, lasă garda jos, nu au puterea să lupte cu lumea din jurul lor, storși și învinși de lovitura cruntă a lipsei familiei și a iubirii pe care o primesc în familie.

Cu cât vom tolera încă instituțiile, cu atât vom avea copii mai bolnavi.

Mark Waddington - noul nostru CEO

Mark Waddington a fost numit Chief Executive Officer al Hope and Homes for Children. Săptămâna trecută a vizitat HHC România, alături de Dr. Delia Pop, Director de Programe. Am avut discuții cu toată echipa, am văzut împreună câteva din familiile cu care lucrăm, astfel încât copiii să rămână acasă. Am văzut și un copil plasat în asistență maternală, Radu, care provine din Căminul Spital din Sighetu Marmației. Dacă băiatul nu ar fi fost plasat într-o familie, ar fi rămas în instituție, unde era considerat ”irecuperabil”. Noi am conversat cu un tânăr isteț, pătrunzător, bine crescut și cu mult bun simț. Iubirea de care are parte în familie se simte pregnant și felul în care s-a dezvoltat Radu. Dacă îl vezi, dacă vorbești cu el, nici nu-ți trece prin cap că, odată, demult, a fost etichetat ”handicapat” și ”irecuperabil” de un sistem care refuza să vadă potențialul în copii, de un sistem care refuza să înțeleagă importanța afecțiunii, a atașamentului, în creșterea copiilor. Am vizitat case de tip familial, unde alți copii din instituții pentru cei cu dizabilități duc o viață infinit mai bună și cresc înconjurați de atenția unor oameni cu suflet. Am intrat în gospodăriile unor familii care s-au reunit cu copiii lor prin intervenția organizației noastre și am văzut încă o dată ce coșmar e pentru orice copil să fie rupt din sânul familiei sale, dar și ce bucurie imensă e să-i poți readuce împreună.

Una peste alta, dincolo de plăcerea conversațiilor pe care le-am avut cu Mark Waddington, cred că, dacă ar fi să-mi aduc aminte de ceva anume, atunci îl văd pe Radu, copilul care, fără intervenția noastră, ar fi rămas un ”irecuperabil”. Și sunt mii de astfel de copii în viața cărora am făcut diferența dintre viață și moarte, dintre adaptare și inadaptare, dintre familie și instituție.

Dacă e ceva ce Hope and Homes for Children oferă copiilor pentru care există, atunci acel ”ceva” e sentimentul de apartenență la o familie și, mai ales, sentimentul de a fi iubit. Iubirea ”recuperează” orice copil.

Culori, copii și tablouri

Copiii au talente care cu greu se lasă descoperite. Au gânduri și idei despre lumea din jurul lor, despre oamenii cu care interacționează. Comunică, de obicei, fără cuvinte. Vorbesc prin artă. Prin picturile lor, vedem ce simt. Prin desenele lor, înțelegem o parte din universul lor interior. Mai mult, pânza și uleiul pot fi o formă de răzbunare față de tot răul pe care l-au suferit. Tristețea se vede în tușele dense ale pânzei pictate, iar bucuria strălucește în explozii de culori. Alături de artiști, îi văd zâmbind. Peste 30 de pictori au petrecut o săptămână de comuniune alături de aproape 40 de copii din casele de tip familial și din instituții, în găzduirea preotului Ioan Ardelean și a soției sale, Luminița, în satul Hoteni. Tabăra de artă a ajuns la a șaptea ediție. Icoane pe sticlă, icoane pe lemn, picturi în ulei – sunt manifestările tulburătoare ale acestei împărtășiri dintre artiști și copii.

De fiecare dată când ajung în ograda preotului Ioan Ardelean, alături de copiii artiști, simt solemnitatea caldă a artei care transpare prin niște copii fantastici, îndrumați de artiști de o omenie cuceritoare. Înconjurat de tablouri, icoane și culoare. Cu biserica aceea minunată, de lemn, în vârful dealului.