Protecția copilului, pe un teren minat
Identitatea ca o oglindă spartă Cînd copilăria ta e o călătorie prin instituţii, îţi pare că un coşmar obsesiv se transferă în viaţa de zi cu zi, în realitatea cotidiană şi te învăluie, devenindu-ţi o a doua haină. Cînd creşti fără îmbrăţişarea mamei, hăul crunt ce se naşte în sufletul tău se măreşte pe zi ce trece, pînă te înghite cu totul. Cînd fiecare pas pe care-l faci e pe un imaginar teren minat, calci pe el şi explodezi în interiorul tău, murind cîte puţin, de fiecare dată, pînă uiţi cine eşti şi ajungi să nu te mai poţi gîndi decît la următorul pas, cu o frică pe care nici măcar nu o mai conştientizezi.
Aşa este viaţa copiilor din instituţii. Avem încă 190 de centre de plasament de tip vechi, care adăpostesc peste 9000 de copii. Am intervievat 200 dintre aceştia, iar 20% dintre ei nu îşi pot aminti o zi frumoasă din viaţa lor sau spun că nu a existat o astfel de zi. Jumătate dintre ei mărturisesc că au fost agresaţi de cei din jur. Un sfert au spus că nu şi-au sărbătorit niciodată ziua de naştere şi tot atîţia nu îşi amintesc să fi primit vreun cadou de ziua lor. Cei mai mulţi tînjesc după viaţa de familie, pe care fie nu au trăit-o vreodată, fie au trăit-o pentru puţin timp, înainte de a ajunge în instituţii.
Un sistem ca o pînză de păianjen. Lucrul la normă şi la cantitate
Prin eforturile cumulate ale statului român, Uniunii Europene şi ale organizaţiilor nonguvernamentale, între anii 2000-2010 au fost închise în România 290 de centre de plasament de tip vechi, iar bugetul cumulat pentru dezinstituţionalizare şi dezvoltare de servicii rezidenţiale de tip familial a depăşit suma de 84 de milioane de euro. Bani cu care s-a lucrat la cantitate: avem peste 1200 de servicii sociale în toată ţara. S-a făcut mult, dacă ne uităm în urmă. Dar peste 9000 de copii încă supravieţuiesc în centre de plasament de tip vechi (Auditul serviciilor sociale pentru copii din România, Raport consolidat, Editura HHC România, 2012). Deşi acestea reprezintă doar 15% din totalul serviciilor rezidenţiale, ele adăpostesc 52% dintre copiii cu măsură de plasament rezidenţial. Aşadar, pentru cei condamnaţi să-şi petreacă propria copilărie în protecţia statului, e încă foarte probabil să ajungă într-o instituţie.
Nepăsarea care naşte monştri
Să vă spun cum a fost. Eram într-un centru de plasament, într-o încăpere cu o îngrijitoare şi cu vreo zece copii şi tineri. O fată îl lua „la mişto“ pe un băiat, care nu prea avea răspunsuri, dar se vedea că era frustrat şi se simţea batjocorit. Intră o fetiţă, nu cred că avea mai mult de cinci ani. Se vedea că tocmai se trezise. S-a aşezat lîngă băiat. Nimeni nu i-a remarcat prezenţa, nimeni. Dintr-odată, băiatul o pocneşte cu un dos de palmă, iar fetiţa zboară cît colo, dar nu scoate nici un sunet. Nici măcar un crîcnet. Se furişează sub masă, unde stă ghemuită. Să n-o vadă nimeni, să nu deranjeze pe nimeni. Fără o lacrimă. Mă aplec, vreau să o iau în braţe. Îi fac semne. Nu mă cunoaşte, dar vine la mine. Găsesc un fotoliu şi mă aşez, cu fetiţa în braţe. Ea îşi găseşte culcuş şi se piteşte acolo. Îi simt bătăile inimii şi, încet-încet, se linişteşte. Am stat aşa cu ea mai bine de-o jumătate de oră.
Cît de mult trebuie să-ţi lipsească o îmbrăţişare, din moment ce accepţi un străin şi te cuibăreşti în braţele lui? Cît de nepăsător trebuie să fii, să ignori prezenţa unui copil mic, care tocmai se trezeşte şi, mai ales, nu bagi în seamă o lovitură pe care o primeşte? Cît de obişnuit şi de călit trebuie să fii tu, un copil mic, să nu crîcneşti şi să nu ai nici o reacţie la o lovitură dură pe care o iei din senin, fără să faci nimic ca să meriţi asta?
Cred că episodul de mai sus e emblematic pentru un sistem de protecţie depersonalizat, în care orice altceva contează, dar nu copilul. Contează felul în care e aranjată lenjeria pe pat, curăţenia pereţilor, etichetele cu cantităţile conservelor din cămară, hîrtiile pe care trebuie să le completezi, rapoartele şi maldărul de documente care aşteaptă să fie bifate. Ajung să nu mai conteze copiii şi tinerii despre care sînt toate aceste rapoarte, copiii şi tinerii pentru care există sistemul. Protecţia copilului ajunge să nu mai fie despre copil, ci despre administraţie, birocraţie şi politică. Despre nepotism şi cumetrie. Despre protejaţi şi bugete grase. Iar „interesul superior al copilului“ rămîne un refren golit de sens.
Protecţia copilului: o corabie cu pînze, în plină furtună
Aşa arată tabloul asistenţei sociale în România actuală, cu aproape 14.000 de posturi neocupate, din cauza unei Ordonanţe de Urgenţă din 2010, care limitează angajările la o proporţie de 1 la 7: la şapte oameni care pleacă, poate fi angajat doar unul. Cu asistenţi sociali care fac anchete sociale la telefon, din lipsa combustibilului pentru deplasări sau din lipsa maşinii cu care să se ducă pe teren. Cu o armată de 67.000 de copii în sistem, tot atîţia cîţi erau şi în urmă cu şapte-opt ani. Cu aproape două mii de familii doritoare să adopte, cărora nu li se permite să adopte, decît în condiţii aproape imposibile. Cu intrări stupide de grupuri de fraţi, care ajung să fie separaţi de părinţi şi să trăiască trauma ruperii de familie, din cauza paraliziei unui sistem care, decît să cheltuiască banii cu familia şi să păstreze copiii acasă, mai bine risipeşte sume imense pentru plasarea aceloraşi copii în sistemul de stat, ani şi ani la rînd. Cu directori generali şi adjuncţi care sînt schimbaţi la fiecare permutare de regim politic, pe criterii pure de clientelă politică. Cu o inapetenţă profundă pentru strategii pe termen lung, pentru viziune, pentru orice formă de minimă continuitate. Cu standarde de personal care nu au nici un fel de noimă, necorelate cu standardele de cost. Ambele, legiferate. Cum să nu se piardă copilul, în toată degringolada asta?
O poveste cu un posibil final fericit
Îngrijirea instituţională are, implacabil, efecte catastrofale asupra copiilor. Copiii care cresc în mediu instituţional manifestă întîrzieri în dezvoltarea fizică, emoţională, socială şi cognitivă (Bowlby. J. (1988), A Secure Base: Clinical Applications of Attachment Theory, Routledge, London; Hodges, J. & Tizard, B. (1989), „Social and family relationships of ex-institutional adolescents“, Journal of Child Psychology and Psychiatry, 30, 77-97; Vorria, P., Papaligoura, Z., Dunn, J., van IJzendoorn, M.H., Steele, H., Kontopoulou, A., et al. (2003), „Early experiences and attachment relationships of Greek infants raised in residential group care“, Journal of Child Psychology and Psychiatry, 44, 1208 – 1220; Wolkind şi Rutter – Wolkind, S.N. (1974), „The components of «affectionless psychopathy» in institutionalized children“, Journal of Child Psychology and Psychiatry, 15, 215 – 220).
Instituţiile reprezintă o formă de tortură asupra copiilor. Efectele traumatice le reduc dramatic şansele de reuşită în viaţă. Fără părinţi, captivi într-un sistem depersonalizat, lipsiţi de iubire, copiii se îmbolnăvesc, ajung să facă depresii cronice sau chiar se sinucid. Ca adulţi, vor avea mari dificultăţi de integrare în societate.
Dar se petrece o schimbare de paradigmă: de la un sistem bazat pe plasament şi instituţii, se trece la un sistem bazat pe familie. Se trece la o perspectivă axată pe calitatea protecţiei, la un sistem în care prioritatea e chiar copilul. Se revizuiesc toate legile din asistenţa socială. Pînă în 2020, guvernul şi-a asumat să închidă toate instituţiile de profil de tip vechi. Anul viitor va fi implementată o lege care impune metodologiile şi instrumentele concrete de prevenire a separării: numărul de copii rupţi de familiile lor va scădea mult.
Iar fetiţa de care vă spuneam va avea parte, în cele din urmă, de cineva care să o ţină în braţe atîta cît va dori ea. Vreau să-mi imaginez că scenariul acesta e posibil. Vreau să cred că se va întîmpla.
Apărut în Dilema Veche, nr. 458, 22-28 noiembrie 2012
