”Finding Family”, un film de Oggy Tomic, se lansează azi la Londra. Între timp, copiii continuă să fie abuzați în instituții

Filmul prezintă viața unui tânăr care crește în instituții. De fapt, e povestea lui Oggy Tomic, regizorul și realizatorul filmului, care a crescut în instituții, în Bosnia. Talent excepțional, Oggy și-a expus acum povestea în acest film, care urmează să fie lansat în această seară, la Londra. Filmul va atrage atenția asupra traumelor și angoaselor trăite de copiii care cresc așa. Nu pot să nu leg evenimentul acesta de ultimele știri venite de la Centrul pentru Resurse Juridice, care au investigat abuzuri asupra copilului într-o instituție din Bihor. Cred că lucruri precum cele expuse de Georgiana Pascu și de colegii ei din CRJ sunt la ordinea zilei în instituțiile de tip vechi pentru copii, doar că sunt foarte puțini aceia care le scot la iveală și sunt prea puține investigațiile.

Iar soluția nu e să găsim țapii ispășitori. Asta aduce doar o rezolvare de moment. În locul lor, vin alții, care vor proceda la fel.

De vină, într-adevăr de vină, e sistemul și modul în care e conceput: cu 14.000 de posturi neocupate în sistemul de protecție specială, e doar o chestiune de timp până ies la iveală abuzuri de diverse feluri în instituții și nu doar în instituții. Atunci când nu e cine să protejeze, măcar, copiii, nu se pot întâmpla decât tragedii.

Ne-am obișnuit să închidem ochii și să spunem că asta e. Că nu avem ce face. Iar cei cu care vorbim, cei care răspund în ministere, dau vina pe FMI și pe Banca Mondială. Poate acțiunile noastre trebuie să ajungă și la FMI și la Banca Mondială. Poate atunci se va întâmpla ceva. Până atunci, cred că numărătoarea asta de film horror va continua și se vor tot aduna, fie în liniște, fie vocal, situații dramatice de abuz asupra copilului. În jurul nostru, cu acordul nostru tacit și cu niște ridicături din umeri.

Dezvoltarea infrastructurii de servicii sociale rezidențiale bazate pe familie, prin fonduri structurale

Am depus, la Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, argumentarea pentru alocarea de fonduri structurale care să dezvolte rețeaua de servicii sociale rezidențiale bazate pe familie și pe comunitate. Doar așa se poate finaliza procesul de închidere a instituțiilor de tip vechi, pentru că cea mai mare greutate în astfel de proiecte e legată de banii de infrastructură. Esența solicitărilor noastre e mai jos: ”Reformele din sistemul de protecție a copilului trebuie finalizate în România. Pentru implementarea reformei, trei sunt schimbările de paradigmă necesare în sistemul de protecție a copilului:

1. Trecerea de la o paradigmă a îngrijirii în medii instituționale la una a îngrijirii în medii familiale.
2. Trecerea de la o paradigmă în care copilul e obiectul protecției copilului, la una în care copilul și părinții săi, adică familia, e obiectul asistenței sociale preventive și, implicit, al protecției copilului.
3. Trecerea de la o paradigmă a intervenției reactive, tardive, când intervenția se face la efect, când lucrurile sunt deja întâmplate și criza explodată, la una a intervenției proactive, preventive, într-o etapă în care intervenția se face la cauză, când lucrurile pot fi încă rezolvate fără ca separarea familială, sau instituționalizarea copiilor, să se fi produs.

Pentru ca elementele de mai sus să se producă, e necesară implementarea următoarelor etape esențiale:

• Eradicarea instituțiilor de tip vechi pentru copii și trecerea spre un sistem bazat pe prevenirea separării copilului de familie, asistență maternală și îngrijire rezidențială de tip familial, prin finalizarea procesului de dezinstituționalizare;
• Implementarea și extinderea la scară națională a scopului, eficacității și eficienței serviciilor de prevenire a separării copilului de familie, pentru a împiedica instituționalizarea cu consecințe atât de catastrofale asupra copiilor;
• Oferirea de măsuri reale de sprijin pentru tinerii care părăsesc sistemul de protecție a copilului: cazare și locuri de muncă.”

Tot materialul în aveți în atașament.

Copil din nou

Mi-aș dori să fiu copil din nou. Să îmi imaginez lumea în care trăiesc drept un loc sigur. Să văd oamenii din jur cu încredere, iar fericirea s-o găsesc în zâmbetul părinților care nu mai sunt. Oricând, fără rezerve. Să știu că orice problemă se rezolvă. Să aștept lângă poarta casei, jucându-mă, sosirea mamei, de la servici, într-o după-amiază mohorâtă de toamnă. Să mă joc cu prietenii, în curtea școlii și să vin în casă când se întunecă. Apoi, să beau cu poftă dintr-o sticlă cu lapte și să adorm, cu vocea alor mei undeva, în surdină, în cealaltă cameră. Când suntem copii, lumea din jur capătă magie. Pentru copii, fabulosul stă într-o mișcare invizibilă a mâinii, când își închipuie o realitate proximă cu zâne, zmei, balauri și feți frumoși imaginari, dar pentru ei, cât se poate de concreți. Cu dragostea părinților. Cu siguranța de a fi iubit și de a însemna ceva cu totul și cu totul special pentru ai tăi.

Dar nu mai sunt. Nici eu, nici prietenii mei, nici colegii mei, nici cei cu care intru în contact. Și ne infectăm unii de la alții cu răceală, cu indiferență, cu ostilitate. Luăm lucrurile mult prea în serios, atât de serios încât uităm cu desăvârșire să ne bucurăm că încă suntem sănătoși, că ne e bine, și că, acum, unii avem copiii noștri, care ne așteaptă ore lungi, nesfârșite, atunci când venim seara, sau zile întregi, atunci când nu venim cu zilele. Totul se întâmplă în viteză, ca într-un vârtej și abia apucăm să ne dezmeticim, să ne oprim și să-i băgăm în seamă pe cei cu care trăim într-un prezent ce se transformă mult prea repede în trecut. Vorbim pe grabă, ne privim scurt, dacă ne privim, suntem absenți și atunci când, fizic, suntem prezenți. Ne gândim mereu la altceva, avem priorități de care uităm la o săptămână după ce le-am rezolvat, de multe ori cu sacrificii și cu durere pentru cei care chiar depind de noi și pentru care contăm: soții, soțiile, copiii, familia și prietenii noștri apropiați.

Cum se face că, atunci când ni se arată spectrul înfricoșător al morții, ne amintim brusc de cei apropiați, după ce, până atunci, i-am ignorat fără să ni se miște vreun mușchi pe față? Să fie pentru că, dintr-o dată, lucrurile esențiale sunt cele pe care le luăm de-a gata, în jurul nostru?

Prioritățile și valorile sunt lucruri bizare. Și prea rar în ordinea potrivită.

Acordul de Parteneriat pentru România e în etapa finală de realizare

De prea multe ori am văzut și am auzit cum banii alocați prin fonduri structurale se duc pe căi greșite și, implicit, nu sunt absorbiți, sau sunt absorbiți pe lucruri deloc strategice și prea puțin structurale în esența lor. Aș vrea ca noua viziune a alocării de fonduri structurale să fie bazată pe o arhitectură diferită, nu doar pentru că așa o impune Comisia Europeană, ci și pentru că asta e abordarea celor în măsură să avizeze documente de o relevanță strategică, precum Acordul de Parteneriat pentru România. În baza acestui document, se vor realiza planurile operaționale pe fiecare segment de intervenție în parte. Acum e momentul să punem pe tapet acele probleme care nu au voie să se mai repete în cadrul multi-anual 2014 - 2020 și acum trebuie să acționăm pentru includerea între priorități a acelor domenii și portofolii de proiecte care au capacitatea să ducă, într-adevăr, la transformări sistemice și la o nouă viziune, axată pe oamenii reali, nu pe paragrafe abstracte sau pe sofisme prețioase. Acordul de Parteneriat pentru România e în curtea Ministerului Fondurilor Europene. Pe capitolele mari de programare operațională, societatea civilă a venit cu propuneri a căror valoare stă în forța prezenței pe teren, în miezul lucrurilor, acolo unde funcționarii și birocrații ministerelor ajung puțin. Deși limbajul documentului e rigid și stufos, lăsând loc de puțină manevră posibilă pe flexibilizarea metodei de abordare a problematicii din macro-sistem, avem convingerea că includerea priorităților subliniate de organizațiile non-guvernamentale poate duce la alocarea resurselor financiare exact acolo unde trebuie să ajungă: în măduva intervențiilor de structură, în programe de sustenabilitate și în direcțiile critice necesare în țara noastră.

În urma analizării variantei actualizate a draftului de Acord de Parteneriat, am trimis o serie de observații și recomandări realizate împreună cu WWF, Societatea Ornitologică Română, Alături de Voi România, TERRA Mileniul III, FDSC, Soros, Centrul pentru Resurse Juridic, OvidiuRO și  FONPC. Ne-am exprimat disponibilitatea să participăm la întâlniri directe cu reprezentanții Ministerului Fondurilor Europene și să oferim detalii suplimentare cu privire la observațiile și recomandările trimise.

E pentru prima dată că organizații din domenii atât de diverse precum protecția copilului, asistență socială, drepturile persoanelor cu dizabilități, ecologie, sănătate, educație, federații de organizații, sau advocacy - și-au unit forțele pentru un astfel de scop comun. Cred că abordarea e foarte fericită și menținerea ei poate duce la o creștere serioasă a credibilității și a preluării mesajelor societății civile de către autoritățile statului. Coaliția formată de noi nu permite ignorarea sau minimizarea mesajului pe care îl transmitem.

Încheiem sesiunile regionale dedicate alocării de fonduri structurale și strategiei în protecția drepturilor copilului

La Timișoara, alături de Adina Codreș și de Izabella Popa, reprezentantele Ministerului Muncii, suntem într-o conversație cu județele regiunii Vest: Timiș, Caraș-Severin, Hunedoara și Arad. Subiectele sunt două: prioritățile de alocare a fondurilor structurale 2014 - 2020 și strategia națională în protecția drepturilor copilului, aferentă aceleiași perioade. Subiectele de discuție sunt prevenirea separării copilului de familie, relația dintre autoritățile județene și cele locale, legea bugetului de stat și modul în care trebuie schimbată pentru a permite intervenția în prevenirea separării copilului de familie, tinerii care părăsesc sistemul.

Până mâine, grupul de lucru are rolul să aducă idei, propuneri și experiență relevante pentru un plan de acțiune riguros, cu efecte mai țintite pe copil și pe familie. Pentru că banii trebuie să ajungă acolo unde e mai mare nevoie de ei: în familiile cele mai vulnerabile și la copiii aflați în pericol.