A pune în dubiu acum, în 2012, valoarea lui Mircea Cărtărescu pentru literatura română, e una dintre cele mai mari inepții pe care le-am auzit de când sunt eu. De fapt, după 1990, când scritorul a publicat Levantul (”poem epic” care a schimbat felul în care citeam poezia și modul în care se scria literatură la noi) valoarea lui Mircea Cărtărescu a devenit incontestabilă. Apariția romanului Orbitor. Aripa stângă, în 1996, m-a tulburat profund: nu mi-a fost dat, până atunci, să parcurg un text atât de bogat în trăiri, în sinceritate și în intensitate. Coloratura sa, muzicalitatea și plasticitatea scriiturii mi-au dăruit o împlinire a lecturii pe care doar capodoperele ar putea-o dărui unui cititor. Fie că a scris proză, confesiuni, poezie, cărți pentru copii, sau teorie literară, scriitorul a făcut-o cu cu sâmburele de geniu caracteristic unei elite artistice universale.
Nu cred că Mirea Cărtărescu e mai prejos decât James Joyce, Ernest Hemingway, William Faulkner, Gabriel Garcia Marquez, Elias Canetti - sau oricare alt mare nume dintre cele ale monștrilor sacri ai literaturii universale. Și lista aceasta nu e deloc lungă.
Cred că, peste secole, printre foarte puținele nume care vor rămâne în amintirea posterității, va fi și cel al lui Mircea Cărtărescu. Iar dacă am, în conversațiile cu oameni din străinătate, ocazia exemplificării unui nume de actualitate care să însemne ceva în literatura contemporană, dacă sunt în situația să vorbesc despre un scriitor român, atunci vorbesc despre Mircea Cărtărescu.
Dacă cel despre care vorbesc nu va ajunge să ia premiul Nobel pentru literatură, nu e pentru că nu l-ar merita, ci pentru că, de prea multe ori, convențiile, factorii contextuali, alții decât cei de valoare literară - pot schimba fața unui astfel de premiu. Cărtărescu merită din plin un Nobel pentru literatură. Dacă ar fi să mă gândesc la un alt scriitor care să fi însemnat la fel de mult pentru literatura română pe cât înseamnă Cărtărescu în ultimii 50 de ani, acesta este doar Nichita Stănescu.
A nu recunoaște valoarea lui Mircea Cărtărescu nu poate fi nici măcar motiv de furie, pentru că denotă prostie, suficiență și lipsă de repere culturale elementare.
A pune sub semnul întrebării valoarea lui Mircea Cărtărescu pentru România poate fi, cel mult, un exercițiu absurd: e ca și cum i-ai desființa pe Eminescu sau pe Caragiale. E ca și cum ai spune că Ion Barbu e un poet discutabil, pentru că e, de fapt, matematician. Deși, dacă privim în urmă, observăm că, la noi, politicienii, potentații momentului, interesele și ridicolele ”războaie” de oportunitate - au atentat la valorile noastre culturale fundamentale, uneori reușind să le și distrugă fizic.
Mi se pare cumplit de trist ca Mircea Cărtărescu să ajungă să-și pună problema plecării din țară, hărțuit de niște inepți care se întâmplă să se afle, vremelnic, în postura de a-i face rău, fie și doar prin cuvinte și gesturi, căci altfel nu au cum. Ceea ce a făcut Cărtărescu pentru fiecare dintre noi și pentru țara noastră - nu are cum să fie cuantificat. Ne-a dăruit un tezaur cultural intestimabil. Și dacă noi nu recunoaștem asta, cu modestie și cu umilință, atunci ne merităm, ca nație, soarta. Iar dacă nu facem ceva, dacă nu acționăm pentru protejarea valorilor noastre fundamentale, să nu se mai mire nimeni că rămânem într-o mocirlă care ne trage, din ce în ce mai mult, la fund.
