Într-o vară, cu niște ani în urmă, Dan, vecinul meu, a venit să mă cheme până la el în curte. ”Hai să-ți fac cunoștință cu cineva”, mi-a spus. Alexandru era cățărat pe scheletul unei mașini vechi, de teren. Manevra un levier și niște chei butucănoase și mari, cât brațele lui. Din spatele ochelarilor înguști, cu un zâmbet ștrengăresc, mi-a întins o mână plină de ulei. Știam de el și de experimentele lui muzicale creative. Meloman fiind, eram deja plăcut impresionat de abordările lui inedite, de jocul său cu vioara și de modul în care reușea să readucă muzica clasică în atenția oamenilor. Și uitându-mă la levierul și la cheile alea mari, la uleiul negru de pe mâinile lui, zâmbeam și eu, închipuindu-mi-l pe Alexandru ținând o vioară în mână, manevrând un arcuș delicat. Un contrast inedit, locuit de același om.
Am vorbit îndelung, despre muzică, despre munți și natură, dar și despre copiii și familiile cu care lucrez eu și colegii mei, în Hope and Homes for Children România. Despre cât de mult suferă încă mii și mii de copii în instituții, fără iubire, fără atașament, fără familie. Așa s-a născut, oarecum de la sine, inițiativa de a lega muzica și vioara lui Alexandru, de cauza organizației mele. Pentru că, așa cum muzica unește suflete și inspiră trăiri memorabile, și proiectele noastre unesc familii și salvează atâția copii, oferindu-le o viață cu iubire, într-o familie, sau într-un mediu familial. Așa cum Alexandru Tomescu lucrează la plămada culturală a fibrei noastre de oameni, prin magia sunetelor de vioară, tot așa HHC România lucrează la o Românie în care fiecare copil să aibă parte de o casă și de o familie.
Ceea ce Alexandru desăvârșește prin muzică, noi săvârșim prin acțiune. Iar Turneul Stradivarius e o punere în scenă a acestei viziuni complementare: pe de o parte cultura, vioara și geniul unui artist, iar pe de alta, realitatea crudă a sărăciei în care mii și mii de copii și familiile lor încearcă, cu disperare, să rămână împreună, sprijiniți de HHC România. Turneul Stradivarius confirmă forța puternicei legături dintre Alexandru Tomescu și HHC România. Pe cât de neașteptată și de distonantă era imaginea unui violonist cu mâinile mânjite de uleiul negru de mașină, pe atât de viguroasă e aceea a artistului care, prin atingerea arcușului, amintește tuturor că orice copil are nevoie de o familie. Că fără asta, fără umanitatea pe care ne-o dă iubirea și afecțiunea celor din jur, rămânem închistați într-o carcasă ce ne schimonosește sufletele, ca în scheletul unei mașini vechi, din care trebuie să fim descarcerați.
Cred că de asta trebuia să-l cunosc pe Alexandru așa, cu levierul și cheia franceză în mână.
