Libertatea lui Mihai Șora în România urii

Din când în când, din păcate mult prea rar, apar oameni care, prin implicarea lor civică, te inspiră să faci și tu mai mult bine în jurul tău, în lumea ta. Aceștia au rol catalizator și galvanizează conștiințe, comunități și în cele din urmă, națiuni. Cumva, prin exemplul propriu, reușesc să ne scoată din letargie, din resemnare și fatalism, redându-ne încrederea, întâi în noi înșine și, apoi, încrederea în noi, ca popor. Oameni aceștia devin, prin acțiunile lor, adevărate simboluri. 

Pentru mine, filosoful Mihai Șora poate fi simbolul libertății.

Din când în când, din păcate mult prea des, apar oameni care te fac să crezi că trăim în România urii. Detractori, autoproclamați judecători a ceea ce ar trebui să reprezinte eticul, contorsionați între frustrări, autosuficiență și o insațiabilă poftă de a lovi. Sunt din ce în ce mai numeroși, uneori cu reale calități și cu falsa convingere că își pot asuma valori de judecată morală. Derapajele de competențe le sunt caracteristice. Iar insulta, defăimarea și jignirile otrăvite sunt ingredientele pe care le folosesc cu un tupeu distorsionat în ”virtute” polemică. 

Pentru mine, cei care aruncă cu noroi în filosoful Mihai Șora pot fi simboluri ale urii.

Vrem respectul altora, dar nu avem înainte de toate puterea să îl demonstrăm între noi. Incapabili să ne protejăm reperele de demnitate, suntem primii care aruncăm cu pietre în cei care ne dau curaj. În lipsa unor repere morale (oricum foarte puține), bruma aceasta de libertate și de simț civic ar fi în și mai mare pericol. Disoluția unui stat civilizat începe cu anihilarea reperelor sale etice. Prin atitudinea și prin ținuta sa civică, Mihai Șora este unul dintre cei foarte puțini care nu au permis să se întâmple asta și le-au dat multora puterea să lupte și să aibă speranță. Pentru că el știe cât de aproape poate fi neputința și cât e de ușor să ajungem acolo. 

Iar dacă domnia sa s-a luptat, atunci când libertatea noastră a fost încă o dată sub asediu, cred că putem și noi, cel puțin, să-i protejăm numele. 

TESTAMENTUL LUI REBENGIUC

Poate că nu suntem părinții lor. Dar asta nu înseamnă că nu sunt ai noștri.

Acesta e unul din gândurile actorului Victor Rebengiuc, spuse cu voce tare, după ce am vizitat împreună un centru de plasament de tip vechi, o instituție, un orfelinat - spuneți-i cum vreți voi. Cert e că, într-un astfel de loc, copiii cresc fără copilărie. Fără iubire. Fără afecțiune. Fără părinți.

Imaginează-ți cum ar fi fost să fi crescut tu așa. Imaginează-ți cum ar fi ca propriii tăi copii să crească așa. Greu te poți gândi la un blestem mai crunt.

De asta am tot inchis instituții în ultimii 22 de ani. De asta le închidem și acum. Pentru că asta înseamnă că toți acei copii pe care-i luăm de acolo, ajung în familii, sau în medii familiale. Pentru că nici un copil nu ar trebui să crească fără dragoste părintească.

Nu timpul le rezolvă pe toate, ci oamenii. Noi. Fiecare dintre noi.

Actorul Victor Rebengiuc, la cei 86 de ani ai săi, ne lasă acest testament: o Românie în care chiar și copiii încă instituționalizați să ajungă în familii și în medii de tip familial: Înapoi la părinții lor, la asistenți maternali, în adopție, în plasament familial, sau în case de tip familial.

Asta face noi, împreună cu partenerii noștri. Ca să pui și tu umărul, trimite sms cu textul HOPE, la 8844. Te costă 2 Euro și un pic de timp. Mai sunt 6.500 de copii în instituții. Putem să-i ducem acasă. Să-i scoatem din coșmar.

Reboot România

Neam abrutizat. Se vede jumătatea de secol comunist, de sorginte sovietică, chiar și după 30 de ani de democrație. Ne apucăm să facem ceva doar atunci când ne e cuțitul la os. Ca să avem o conversație serioasă pe un subiect, trebuie să moară cineva. Sau șirul de șocuri și de nesimțire să fie nu doar covârșitor prin amploare, ci și public. Dealtfel, fără ca o poveste dramatică, precum cea a Alexandrei, să fi fost absorbită de public, nu se întâmplă nimic relevant. Ca națiune profund pătrunsă de mentalitatea noastră mioritică, ne mulțumim să ducem mâna la gură, mirați de șoc și groază, dar resemnați și blazați. Astfel, în absența presiunii mediatice, povestea Alexandrei, oricât de cumplit de dureroasă, ar fi rămas încă un caz nerezolvat în arhiva poliției caracaliene.

Doar acum, în acest moment, 512 copii sunt dispăruți în România. Oricare dintre ei puteau să treacă prin coșmarul Alexandrei. Cei mai mulți dintre ei, probabil, au trecut. Până acum, până la acest episod crunt, nu au existat ca subiect în spațiul public.

Copii precum cei din poza de mai sus sunt cu sutele de mii în țara noastră. Foarte mulți, fără acte de identitate, fără adrese, supraviețuind în condiții de ev mediu și fără șanse de a răzbi la lumină. Lipsiți de dreptul la civilizație, la normalitate. Ținta ideală pentru interlopi, traficanți, violatori și criminali. Nu au un acoperiș deasupra capului, ce să mai vorbim de educație, servicii de sănătate. Astea sunt filme științifico-fantastice în realitatea lor. Dacă ei sunt atât de expuși, aproape la fel de expuși suntem și noi și copiii noștri.

Șocul pe care-l resimți, după lectura convorbirilor purtate de Alexandra cu niște oameni care-i răspundeau la apelurile 112, e ca atunci când realizezi că ai un corp aflat în metastază. E ca și cum nu știai că suferi de un cancer avansat, aflat în ultima fază dinaintea morții. Și - da. Țara ta, țara în care trăiești, tu, familia ta, copiii tăi, ți-e ca un corp aflat în metastază.

Până acum, știam că suntem bolnavi, știam că suferim. Acum însă, suntem în fața unei realități exponențial mai dure decât ceea ce ne-am putea imagina. Te întrebi, cum pot niște oameni să fie atât de imuni la proba directă a torturii prin care trec alți oameni disperați, neputincioși și cerșind ajutor?

Între timp, avem 1.834 criminali, 762 violatori și 243 traficanți de persoane au fost eliberați cu recursul compensatoriu, între 2017 - 2019. Așadar, aproape 3.000 de bestii cu față umană sunt lăsați liberi, în jurul nostru, în jurul copiilor noștri. Pe lângă miile de criminali, violatori și traficanți care, oricum, nu au fost prinși niciodată.

E o radiografie a dezastrului. România suferă de metastaze, pentru că oamenii din ea sunt abrutizați. Instituțiile statului au ajuns să reprezinte nu doar o caricatură a ceea ce ar trebui să fie cu adevărat, ci radiografia unei catastrofe.

Nu chimioterapia, nu extirpări ale unor părți din organele statului vor vindeca țara asta. Ci un reboot general.

Fetița de opt ani luată cu poliția de la fostul asistent maternal: ”before and after”

Poza asta stârnește emoție, pentru că orice copil e traumatizat, dacă e luat cu forța dintr-un plasament în asistență maternală (chiar dacă acel plasament nu mai este valabil). Mie unul mi-e greu să cred că se mai poate lucra așa cu copiii, în anul 2019, dar uite că se poate. Asta, pentru că, la noi, contează prea mult procedurile și prea puțin copiii.

Da, știu, legal s-a procedat ”corect”. Știu că fetița e ”greu adoptabilă”, pentru că e de etnie rromă și are deja opt ani - vârstă la care cu greu mai adoptă cineva în țara noastră. Din 2013, Sorina a fost declarată adoptabilă. Degeaba. Stigmatele ei au fost etnia și vârsta. E circulat și răscirculat numele ei - de asta îndrăznesc să-i spun pe nume. Se știe bine că peste 100 de posibili părinți adoptatori i-au zis ”pas”. Așadar, a intrat pe lista copiilor ”greu adoptabili”. Norocul ei e că o familie de români plecați în America au vrut-o. S-a făcut procedura de potrivire. Există o sentință definitivă de încredințare a adopției către familia aceasta.

Familiile adoptatoare de la noi vor copii blonzi, frumoși, cu ochi albaștri, să fie până în trei ani și să nu fie rromi. Cam așa arată portretul robot al unei cereri de adopție în România. Și da - de asta sunt adoptați, în medie, doar 3.000 de copii anual, în ciuda faptului că sunt aproape 60.000 în sistemul de protecție specială.

Un asistent maternal e angajat al sistemului de protecție a copilului. Rolul său e să protejeze copilul într-un mediu familial, pe durata plasamentului în asistență maternală, sau până când măsura aceasta temporară de plasament e înteruptă, din motive fundamentate. Bineînțeles că se clădește un atașament între asistentul maternal și copil. Bineînțeles că un copil abandonat, o dată plasat într-o familie de asistență maternală, își face acolo o lume a sa, cu repere emoționale, afective, cu atașament construit zi de zi. Bineînțeles că un copil nu va dori să-i fie ruptă o rutină care-i conferă stabilitate emoțională și predictibilitate în viața de zi cu zi.

Dar un asistent maternal bine intenționat ar fi pregătit fetița pentru adopție și pentru plecarea spre familia adoptivă. Un asistent maternal bun, așa cum sunt foarte mulți dintre asistenții maternali, ar fi ajutat și autoritățile, și familia adoptivă, pentru plecarea în liniște a copilului și pentru siguranța sa emoțională. Acest lucru, în acest caz punctual, nu s-a întâmplat. Fetița a suferit o traumă. În urmă cu o lună de zile, asistentei maternale i-a fost desfăcut contractul de muncă, tocmai pentru că se opunea adopției, deși atunci când a avut șansa ea însăși să adopte fetița, nu a făcut-o. Acest caz, însă, nu e de natură să arunce un blam generalizat asupra asistenților maternali, care sunt, de cele mai multe ori, repere emoționale și afective extrem de importante în viețile copiilor plasați la ei.

Aceasta e o poză a aceleiași fetițe, aflată deja în familia adoptatoare. E important să o vedem și să o circulăm, pentru că de multe ori suntem predispuși să reacționăm exclusiv emoțional, să scoatem lucruri din context, să acuzăm doar pe baza unor frânturi de informație. De cele mai multe ori, realitatea e infinit mai complexă decât o poză.

Sorina e bine. Și de data asta, e într-o familie în care va rămâne definitiv. Cred că va trece peste traume și că părinții ei adoptivi o vor ajuta să se remonteze emoțional.

Și niște concluzii.

1. De prea puține ori contează copilul. Și de data asta a fost la fel. Chiar dacă exista o sentință definitivă, preluarea fetiței de la fosta asistentă maternală nu avea voie să fie făcută într-un mod atât de brutal. Un copil nu e un sac de cartofi. Deși blocată de frică și de teama de încă o schimbare, se putea vorbi cu totul altfel cu fetița, iar faptul că dura cu câteva ore mai mult, nu e un motiv pentru ca acest lucru să nu fi fost făcut. Cei din sistemul public, de stat, responsabili de preluarea copiilor în astfel de situații, au abuzat implicit fetița. Soluția e conlucrarea acestor autorități (protecția copilului, poliție, procuratură, judecătorie) în situații complexe, precum a fost cea a Sorinei.

2. Avem prea puțini psihologi în sistemul de protecție a copilului. În continuare, traumele emoționale sunt prea puțin relevante. Le facem în câteva minute și nu trec cu anii, sau nu trec o viață întreagă. Sorina a fost abuzată emoțional pentru că, la noi, abuzul emoțional e atât de răspândit, încât a devenit tacit aprobat social și ignorat de marea masă a populației.

3. Să nu blamăm o categorie profesională, cum e cea a asistenților maternali, pentru că unul dintre ei se comportă sub orice critică. Nu există pădure fără uscături. Cred că asistenta maternală care avea în plasament fetița până la momentul desfacerii contractului de muncă a procedat fundamental greșit și, pentru asta, ar trebui să răspundă legal. Primul abuz asupra fetiței l-a făcut ea.

4. Familiile adoptive sunt pline de bune intenții, atâta vreme cât ei aleg copiii, atâta timp cât copiii adoptați sunt sub trei-patru anișori, frumușei, fără nevoi speciale și, mai ales, nu de etnie rromă. Aici nu vreau eu însumi să generalizez: sunt oameni care au adoptat în țară, au adoptat copii rromi, sau cu nevoi speciale, sau ceva mai mari ca vârstă. Dar statistic, tiparul familiei adoptatoare române intră în cele scrise de mine mai sus.

5. Suntem o țară plină de prejudecăți și iubitoare de generalizări. Mai degrabă insultăm, decât să verificăm. Mai degrabă aruncăm cu noroi, decât să aflăm în detaliu care sunt faptele. Dacă avem ocazia, aruncăm invective, infinit mai ușor decât să spunem o vorbă bună.

6. Vedem în alb și negru, gândim în bine și rău. Nu ne plac culorile, nu ne plac nuanțele. Deși, un caz atât de complex și de sensibil cum e cel al Sorinei, nu are cum să fie tratat în alb și negru, pentru că are atâtea nuanțe.

7. Facem legi, procedural mergem înainte, teoretic progresăm, dar mentalitățile ne sunt tot anacronice, am învățat mult prea puține în toți acești ani: până când nu va conta copilul în primul rând, până când ceea ce facem nu va fi centrat pe copil, rămânem departe de ceea ce ar trebui să fie un sistem sănătos de protecție a copilului.
   

Țara heirupismelor, pe spatele copiilor

Pentru că vrea să dea bine și să pară că face progrese mari, Guvernul s-a trezit, miercuri, 12 iunie, să modifice Legea 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, obligând autoritățile locale să închidă centrele de plasament de tip vechi (așa-zisele orfelinate), până la data de 31 decembrie 2020. Cu alte cuvinte, funcționarea centrelor de plasament de tip vechi va fi în afara legii, începând cu ianuarie 2021. Așadar, cine nu va respecta legea, va face o contravenție și va fi pedepsit cu amenzi între 3.000 și 10.000 lei.

Să ne oprim un pic, să tragem aer în piept, și să recapitulăm: mai avem încă 6.513 copii în 164 de centre de plasament de tip vechi, acum, la data de 13 iunie 2019. Ați auzit bine: 6.513 copii. Ați citit corect: 164 de centre de plasament de tip vechi. Iar proiectul de lege propus impune, cu forcepsul, cu heirupul, închiderea lor într-un an și jumătate: dacă vreun director de DGASPC din țara asta va mai avea un centru de plasament de tip vechi funcțional la data de 1 ianuarie 2021, va comite o contravenție și va fi pasibil de amendă între 3.000 și 10.000 lei.

După ce am trecut prin herupisme de atâtea ori în ultimii 21 de ani în sistemul de protecție a copilului, după ce am văzut de fiecare dată că acțiunile pompieristice se întorc doar împotriva copiilor, după ce am reinstituționalizat copiii scoși din sistemul de protecție specială cu forța, pentru că așa au decis niște unii, aflați vremelnic la cârma țării, tot nu învățăm și repetăm aceleași greșeli, din nou și din nou.

Închiderea orfelinatelor e un lucru esențial, îl facem de 21 de ani. Imagini precum cea de mai sus, cu barele unui pătuț roase de bebeluși, sunt de coșmar și asta înseamnă instituționalizarea copilului: un coșmar pentru ei. Copiii sunt maltratați, sunt abuzați, sunt traumatizați în instituțiile de tip vechi. Dar nu poți înlocui un abuz cu un alt abuz. Nu poți schimba un fel de maltratare și de traumă cu un alt fel de maltratare și cu o altă traumă. Dezinstituționalizarea nu e o cursă contra-cronometru și nici un concurs de viteză. S-a mai făcut greșeala asta și copiii au ajuns înapoi în centrele de plasament, sau au fost reintegrați forțat, cu consecințe dintre cele mai urâte asupra acelorași copii. Măsurile de forță, fără pregătire și fără planificare, nu au cum să funcționeze.

În studiul ”Finalizarea procesului de dezinstituționalizare în sistemul de protecție a copilului din România. Studiu de impact financiar”, publicat anul acesta, am demonstrat că, pe baza ritmului de închidere al centrelor de plasament de tip vechi din ultimii cinci ani, e foarte greu să fie realizată închiderea tuturor centrelor de plasament de tip vechi, înainte de anul 2027. Asta, dacă ținem cont, într-adevăr, de interesul superior al copilului, dacă ne bazăm pe realitate, iar realitatea ne spune că între 2014 - 2017, așadar în patru ani de zile, au fost închise doar 21 de centre de plasament de tip vechi. Acum, într-un an și jumătate, vrem să închidem 164 de centre de plasament?

Crede cineva că orfelinatele pot fi închise pur și simplu, fără să pui în loc alte servicii? În România, serviciile de prevenire a separării familiale sunt insuficient dezvoltate, iar din cele înființate, functionează mai puțin de jumătate. Ca să vedem câteva cifre: serviciile de prevenire existente oferă sprijin unui număr de 56.550 de persoane, în condițiile în care sunt peste 900.000 de oameni care supraviețuiesc în condiții subumane, cu sute de mii de copii aflați în risc critic de instituționalizare. Cum să închizi orfelinatele, fără să dezvolți, în paralel, sistemul de prevenire a separării familiale? Cum să închizi centrele de plasament, fără să pregătești copiii pentru mutare? Unde-i mutăm, din 1 ianuarie 2021, pe cei 6.513 copii? Când dai cu barosul, te mai gândești și ce se întâmplă după…

Același proiect de lege aduce și prevederi pozitive și binevenite: interzice preluarea de copii în orfelinate, începând cu 1 ianuarie 2020 și mărește cu 400 de lei alocația pentru cei care iau în plasament copii orfani sau cu dizabilități. Iar tinerii care părăsesc sistemul de protecție specială au parte de facilități la plecarea din sistem. Acestea sunt câteva lucruri bune. Tot un lucru bun e și interzicerea instituționalizării copiilor de acum încolo, cu condiția să ai alternative pentru ei: asistență maternală, sprijin material direct în familiile lor, plasament simplu, case, ori apartament de tip familial în care să-i poți ocroti.

Care e soluția la mascarada asta heirupistă? Simplu: nu scoateți în afara legii centrele de plasament de tip vechi începând cu ianuarie 2021, dar luați-vă, în schimb, obiectivul clar al închiderii tuturor centrelor de plasament de tip vechi în ritmul impus de centrarea pe copil, pe parcursul următorilor câțiva ani. Găsiți soluții de bun simț pentru plasarea copiilor în medii de tip familial.

Dacă vreți să faceți ceva serios, atunci schimbați Legea Bugetului Național și creați un capitol intitulat ”Intervenții în prevenirea separării familiale”, căruia să-i și alocați un buget, iar asistenții sociali din județe să aibă cum să țină copiii alături de părinții lor. Bugetul acesta nici măcar nu trebuie să fie suplimentar, ci format din realocări ale unor sume deja existente în bugetul de stat, la alte capitole care țin de protecție socială. Dacă vreți să faceți ceva serios, atunci alocați resurse pentru locuințe sociale, pentru că sute de mii de familii din țara asta dorm sub cerul liber, fără electricitate, fără apă curentă, fără încălzire, iar copiii aceștia pot rămâne cu părinții lor, doar să aibă unde dormi noaptea, împreună.

Dacă chiar vreți să faceți ceva bun în țara asta, ascultați-i și pe cei pentru care faceți legile, vorbiți cu lucrătorii sociali din țară, cu oamenii angajați în DGASPC-uri, în SPAS-uri, în ONG-uri, cu oamenii ăia amărâți, pentru care faceți legile astea, poate chiar vă gândiți să vorbiți și cu copiii, cu tinerii pentru care pregătiți modificările astea legislative. Atunci, pe lângă lucrurile bune pe care le faceți, și care există și sunt lăudabile, nu veți strecura niște bombe care fac să pălească, din păcate, tot ceea ce faceți bun.