Posturile sunt blocate în sistemul de protecție a copilului

Dacă șapte persoane își părăsesc posturile din sistemul de protecție a copilului, doar una poate fi angajată în locul lor. Asta ar trebui să fie o metodă de stopare a risipei de resurse financiare legate de protecție socială din România. În fond, această restrângere legală are un efect negativ direct asupra calității îngrijirii pe care o primesc copiii din sistemul de stat. Aproximativ 10% din asistenții maternali profesioniști și-au lăsat posturile datorită reducerii cu 25% a salariilor și totuși direcțiile de protecție a copilului nu pot angaja alți asistenți maternali. Deci, copiii, care s-au obișnuit cu o viață familială, sunt forțați să revină în sistemul rezidențial, ceea ce reprezintă pentru ei un uriaș pas înapoi și o traumă psihologică. Mai mult, membri de personal din serviciile rezidențiale sunt și ei afectați, iar un procent semnificativ dintre ei și-au dat demisia, datorită salariilor foarte mici. Ca să fim mai clari: foarte puțini angajați lucrează cu foarte mulți copii, ceea ce se reflectă printr-o proporție angajați-copii foarte slabă: un mare număr de copii sunt protejați de foarte puțini îngrijitori. Sunt de acord că sistemul de stat trebuie să restrângă costurile de protecție socială. Cu toate astea, adevărata risipă de fonduri e cu prestațiile sociale. Iar această vastă zonă de risipă de bani nu e sub lupa celor care iau decizii legislative. În schimb, tăierile se fac acolo unde existența banilor e esențială: la nivelul îngrijirii directe a copiilor, prin blocarea angajărilor pe posturi vacante.

Altă discrepanță: standardele de îngrijire includ clar proporția minimă necesară de angajați per copii, în timp ce standardele de cost sunt evident contradictorii, invalidând standardele de îngrijire.

Astfel, o măsură bună în esența ei ajunge să le facă rău copiilor: nici nu prevede excepții, nici nu ia în considerare chiar esența protecției sociale, beneficiarii ei, adică, în cazul nostru, copiii.

Mai multă flexibilitate și deschidere ar preveni expunerea copiilor la abuz și la neglijare. Angajații care lucrează direct cu copiii trebuie să se afle alături de cei pe care au rolul să-i protejeze. Și nu să fie doar niște pătrățele goale pe o organigramă.

Din șase în șase ore, un bebeluș e abandonat în maternitate

Da, știu că e mai bine decât era acum cinci ani, când la fiecare două ore un bebeluș era abandonat într-o secție de maternitate în România. Oricum, e o statistică tulburătoare și ne duce cu gândul la nevoia de asistenți sociali în secțiile de maternitate și în spitale, dar și la prevenirea separării copilului de familie. De asemenea, constatarea aceasta demonstrează faptul că orfelinatele au fost înlocuite de secțiile de maternitate. După lege, copiii sub vârsta de doi ani nu pot fi plasați în instituții sau în așezăminte rezidențiale, dar ce altceva sunt maternitățile și spitalele, dacă nu niște instituții? Am văzut cum își beau bebelușii laptele din biberoane, întinși pe spate, cu capul într-o parte, străduindu-se să apuce tetina cu gura. Laptele li se scurge pe la colțul buzelor, în ureche. De aici, încep probleme auditive, care se transformă în boli. În plus, nu există nici un contact vizual cu nici o figură maternă, iar absența figurii materne care-și hrănește copilul duce la tulburări de atașament, cu impact dramatic asupra bebelușilor. Îngrijitoarele îi iau în brațe doar când le schimbă hainele. Ceea ce înseamnă că lipsește interacțiunea fizică și îmbrățișarea bebelușilor. În consecință, copiii expun tendințe autiste, sau comportamente care pot fi interpretate ca fiind de tip autist, pentru că se refugiază în lumea lor interioară.

În fond, copii absolut sănătoși ajung să fie etichetați drept ”handicapați” din stadiu timpuriu, datorită ”îngrijirii” traumatice , cu efecte  dezastruoase asupra dezvoltării lor.

Bebelușii lăsați luni de zile în secții de maternități sunt abuzați în cel mai cumplit mod.

Eurochild, ONG-urile și fondurile structurale

Organizațiile non-guvernamentale concentrate pe protecția copilului vor discuta pe 7 aprilie, la Praga: Eurochild, o federație europeană de ONG-uri, organizează un seminar despre felul în care fondurile structurale (nu) sunt folosite pentru dezinstituționalizare în Europa. Tranziția de la protecția instituțională la cea familială e tot mai mult pe agenda europeană, mai ales că sute de mii de copii sunt încă instituționalizați pe continent. Regulile fixate sunt prea relaxate, iar recomandările făcute - prea slabe. În consecință, instituțiile pentru copii sunt în jurul nostru și mai ales copiii cu nevoi speciale sunt plasați cu ușurință în medii abuzive, impersonale, în toată lumea. E însă și un pericol mai mare: pe exemplul Europei, întreaga lume poate considera instituționalizarea drept o formă rezonabilă de ocrotire a copilului. Ținând cont de asta, Eurochild și organizațiile membre vor continua să prevină această formă aberantă de ”ocrotire”  a copilului, astfel încât să nu se împrăștie și mai mult. Capacitatea ONG-urilor ar putea fi întărită printr-un rol mai mare în administrarea, livrarea și monitorizarea fondurilor Uniunii Europene. De multe ori, aceste fonduri sunt cheltuite pe proiecte care nu îmbunătățesc dramatic viața copiilor. Din contră, nimic nu e mai important pentru un copil decât să trăiască într-un mediu familial. Fondurile europene pot crește șansele copiilor să trăiască într-o familie. Dacă ONG-urile au capacitatea și puterea să se angajeze într-un dialog continuu cu guvernele și cu Uniunea Europeană, atunci sunt mai multe șanse ca și viețile copiilor să nu fie traumatizate de instituționalizare din fragedă copilărie.

Pe scurt, despre asta e vorba la Seminarul Eurochild de la Praga.

Cum pot vopselele și renovările să fie un motiv de păstrare a instituțiilor

Sper că toți știm la ora asta: instituțiile nu le fac bine copiilor. Le distrug echilibrul emoțional, sunt impersonale și abuzive. Oricum, o dată renovate și reabilitate - par să devină acceptabile, de vreme ce s-au cheltuit, nu-i așa, bani pentru îmbunătățirea lor. Cum rămâne cu nevoile psihologice ale copiilor? Cum rămâne cu neglijarea cronică de care suferă în instituții? Și cum măsurăm impactul lipsei de afecțiune și atașament de care au parte? Chiar nu contează dac zidurile sunt zugrăvite recent sau nu, chiar e irelevant dacă sunt aduse mobilier și televizoare noi: copiii tot vor fi ignorați, tot vor fi marginalizați și izolați, pentru că acesta e efectul instituționalizării. Mai mult, clădirea renovată va condamna copiii la și mai mulți ani de instituționalizare, de vreme de ”calitatea vieții” lor e percepută ca fiind mai bună, căci - nu-i așa, culorile pereților sunt mai luminoase! Instituțiile renovate/modulate nu îmbunătățesc viețile copiilor. Nu furnizează copiilor dragoste, afecțiune sau implicare în comunitate.

Ele pur și simplu oferă cea mai bună scuză pentru lipsa de acțiune: oamenii pot ignora absența atenției față de copii, absența activităților sau a interacțiunii, de vreme ce privirile sunt atrase de zugrăvelile colorate și de televizoarele noi. Principiul e simplu: ceea ce nu putem vedea nu ne face rău. De fapt, în cazul copiilor, ceea ce nu poate fi văzut îi rănește cel mai mult: lipsa atenției individuale, lipsa stimulării individuale, lipsa de dragoste și absența dramatică a unui mediu familial - îi vor traumatiza imens.

Așa că, renovate sau nu, instituțiile le fac rău copiilor. În fond, îmi imaginez foarte puține alte lucruri care ar putea fi mai rele pentru dezvoltarea copiilor decât instituțiile.

Chestiunea Responsabilității Sociale Corporatiste

Institutul Aspen România a organizat un seminar concentrat pe CSR. Vreo 15 reprezentanți ai unor ONG-uri și companii mari s-au strâns la un loc, pentru o dezbatere de trei zile despre responsabilitatea socială. Inițial, am crezut că va fi încă o discuție, cu bune intenții și puține rezultate concrete, deși știam despre calitatea intrinsecă a evenimentelor Aspen. Teme precum managementul riscului, ce companii pot face CSR și cum, beneficii pentru afaceri și return din investițiile în CSR, avantaje reputaționale, măsurarea impactului, solidaritate socială și parteneriate - au fost baza dezbaterilor. Calitatea polemicilor a fost evidentă, iar concluziile trase au condus la un plan de acțiune care să îmbunătățească relația dintre companii și ONG-uri. O idee care merită menționată e legată de chestiunea TVA-ului: companiile pierd 24% din ceea ce oferă, de vreme de ONG-urile sunt plătitoare de TVA. Ceea ce înseamnă că un sfert din tot ce se strânge pentru proiecte sociale merge tot la bugetul de stat. De fapt, e o taxă pe sprijinul social oferit statului de companii și de ONG-uri...

Vom face o propunere comună pentru schimbarea aceste legi fiscale distorsionate, astfel încât întreaga sumă să meargă spre proiecte sociale. În fond, tot statul beneficiază în întregime de eforturile noastre comune.