Cum pot vopselele și renovările să fie un motiv de păstrare a instituțiilor

Sper că toți știm la ora asta: instituțiile nu le fac bine copiilor. Le distrug echilibrul emoțional, sunt impersonale și abuzive. Oricum, o dată renovate și reabilitate - par să devină acceptabile, de vreme ce s-au cheltuit, nu-i așa, bani pentru îmbunătățirea lor. Cum rămâne cu nevoile psihologice ale copiilor? Cum rămâne cu neglijarea cronică de care suferă în instituții? Și cum măsurăm impactul lipsei de afecțiune și atașament de care au parte? Chiar nu contează dac zidurile sunt zugrăvite recent sau nu, chiar e irelevant dacă sunt aduse mobilier și televizoare noi: copiii tot vor fi ignorați, tot vor fi marginalizați și izolați, pentru că acesta e efectul instituționalizării. Mai mult, clădirea renovată va condamna copiii la și mai mulți ani de instituționalizare, de vreme de ”calitatea vieții” lor e percepută ca fiind mai bună, căci - nu-i așa, culorile pereților sunt mai luminoase! Instituțiile renovate/modulate nu îmbunătățesc viețile copiilor. Nu furnizează copiilor dragoste, afecțiune sau implicare în comunitate.

Ele pur și simplu oferă cea mai bună scuză pentru lipsa de acțiune: oamenii pot ignora absența atenției față de copii, absența activităților sau a interacțiunii, de vreme ce privirile sunt atrase de zugrăvelile colorate și de televizoarele noi. Principiul e simplu: ceea ce nu putem vedea nu ne face rău. De fapt, în cazul copiilor, ceea ce nu poate fi văzut îi rănește cel mai mult: lipsa atenției individuale, lipsa stimulării individuale, lipsa de dragoste și absența dramatică a unui mediu familial - îi vor traumatiza imens.

Așa că, renovate sau nu, instituțiile le fac rău copiilor. În fond, îmi imaginez foarte puține alte lucruri care ar putea fi mai rele pentru dezvoltarea copiilor decât instituțiile.