”Programul HHC România e cel mai impresionant dintre cele pe care le-am văzut”

Asta spune Richard Carter, consultant internațional, expert în evaluarea organizațiilor non-guvernamentale, în cadrul auditului organizațional extern realizat asupra programelor HHC România desfășurate în perioada 2008 - 2011. Parteneriatul cu ARK - Absolute Return for Kids a făcut posibile o gamă comprehensivă de inițiative sociale care aduc o contribuție esențială la reforma sistemului de protecție socială în România. Vorbind de comparații, de așa-numitele ”benchmarks”, Richard Carter a spus: ”nu am întâlnit programe organizaționale atât de comprehensive și de atot-cuprinzătoare precum cele ale HHC România.”

Când oamenii împărtășesc experiența traiului din instituții

Am fost la Conferința Eurochild, axată pe închiderea instituțiilor. Cu ocazia asta, două persoane care au trăit din plin experiența instituționalizării, au vorbit despre traumele și chinurile suferite în instituții. E tulburător să auzi din gura celor care au stat ani buni fără cineva apropiat, fără familie, cum e să crești așa, cum e să te formezi în nepăsarea celorlalți, unul între mulți, mulți alți copii. Care și ei, la rândul lor, suferă din lipsa familiei și a iubirii. Sincer să fiu, mi-a stat un nod în gât de câteva ori, ascultând mărturiile - acum oarecum detașate - ale celor care au trăit din plin o copilărie pe care nu aș dori-o nici măcar dușmanilor.

67.000 de copii în protecția statului în România

În 2012, încă avem mai bine de 67.000 de copii în servicii de protecție ale statului. Peste 9.000 în instituții de tip vechi, 18.000 în îngrijire rezidențială de tip familial, 19.000 în asistență maternală și peste 21.000 în plasamente simple. În ultimii 7-8 ani, intrările anuale în sistemul de protecție au rămas cam la fel cu ieșirile. Ceea ce înseamnă că, în măsura în care tinerii părăsesc sistemul, alții mici intră. Iar asta, din cauza lipsei programelor de prevenire a separării copilului de familie. Intrările de copii în sistemul de stat (ceea ce implică ruperea lor de familie, de părinți) se vor opri doar atunci când vor fi încurajați părinții să rămână alături de copiii lor. De cele mai multe ori, cauzele separării țin de sărăcie și de lipsa modalităților de sprijin al familiilor vulnerabile.

Când vom avea o metodologie și instrumente aplicabile la nivel național în prevenirea separării copilului de familie, atunci numărul de copii aduși în grija statului va scădea, iar cel al familiilor rămase împreună va crește. Atunci vom putea spune că sistemul de protecție a copilului e conceput, într-adevăr, în interesul copilului.

Despre Mircea Cărtărescu

A pune în dubiu acum, în 2012, valoarea lui Mircea Cărtărescu pentru literatura română, e una dintre cele mai mari inepții pe care le-am auzit de când sunt eu. De fapt, după 1990, când scritorul a publicat Levantul (”poem epic” care a schimbat felul în care citeam poezia și modul în care se scria literatură la noi) valoarea lui Mircea Cărtărescu a devenit incontestabilă. Apariția romanului Orbitor. Aripa stângă, în 1996, m-a tulburat profund: nu mi-a fost dat, până atunci, să parcurg un text atât de bogat în trăiri, în sinceritate și în intensitate. Coloratura sa, muzicalitatea și plasticitatea scriiturii mi-au dăruit o împlinire a lecturii pe care doar capodoperele ar putea-o dărui unui cititor. Fie că a scris proză, confesiuni, poezie, cărți pentru copii, sau teorie literară, scriitorul a făcut-o cu cu sâmburele de geniu caracteristic unei elite artistice universale.

Nu cred că Mirea Cărtărescu e mai prejos decât James Joyce, Ernest Hemingway, William Faulkner, Gabriel Garcia Marquez, Elias Canetti - sau oricare alt mare nume dintre cele ale monștrilor sacri ai literaturii universale. Și lista aceasta nu e deloc lungă.

Cred că, peste secole, printre foarte puținele nume care vor rămâne în amintirea posterității, va fi și cel al lui Mircea Cărtărescu. Iar dacă am, în conversațiile cu oameni din străinătate, ocazia exemplificării unui nume de actualitate care să însemne ceva în literatura contemporană, dacă sunt în situația să vorbesc despre un scriitor român, atunci vorbesc despre Mircea Cărtărescu.

Dacă cel despre care vorbesc nu va ajunge să ia premiul Nobel pentru literatură, nu e pentru că nu l-ar merita, ci pentru că, de prea multe ori, convențiile, factorii contextuali, alții decât cei de valoare literară - pot schimba fața unui astfel de premiu. Cărtărescu merită din plin un Nobel pentru literatură. Dacă ar fi să mă gândesc la un alt scriitor care să fi însemnat la fel de mult pentru literatura română pe cât înseamnă Cărtărescu în ultimii 50 de ani, acesta este doar Nichita Stănescu.

A nu recunoaște valoarea lui Mircea Cărtărescu nu poate fi nici măcar motiv de furie, pentru că denotă prostie, suficiență și lipsă de repere culturale elementare.

A pune sub semnul întrebării valoarea lui Mircea Cărtărescu pentru România poate fi, cel mult, un exercițiu absurd: e ca și cum i-ai desființa pe Eminescu sau pe Caragiale. E ca și cum ai spune că Ion Barbu e un poet discutabil, pentru că e, de fapt, matematician. Deși, dacă privim în urmă, observăm că, la noi, politicienii, potentații momentului, interesele și ridicolele ”războaie” de oportunitate - au atentat la valorile noastre culturale fundamentale, uneori reușind să le și distrugă fizic.

Mi se pare cumplit de trist ca Mircea Cărtărescu să ajungă să-și pună problema plecării din țară, hărțuit de niște inepți care se întâmplă să se afle, vremelnic, în postura de a-i face rău, fie și doar prin cuvinte și gesturi, căci altfel nu au cum. Ceea ce a făcut Cărtărescu pentru fiecare dintre noi și pentru țara noastră - nu are cum să fie cuantificat. Ne-a dăruit un tezaur cultural intestimabil. Și dacă noi nu recunoaștem asta, cu modestie și cu umilință, atunci ne merităm, ca nație, soarta. Iar dacă nu facem ceva, dacă nu acționăm pentru protejarea valorilor noastre fundamentale, să nu se mai mire nimeni că rămânem într-o mocirlă care ne trage, din ce în ce mai mult, la fund.

Copiii care devin adulți

Protecția copilului include servicii rezidențiale de tip familial (case de tip familial) pentru copii cu nevoi speciale. Aceștia, devin adulți, iar de multe ori ajung în situația riscantă de a fi transferați, din nou, într-o instituție pentru adulți cu nevoi speciale, sau într-o ”casă de bătrâni”. Grea sentință: la 18 - 20 de ani, să ajungi la casa de bătrâni, pentru că ai dizabilități. De aici, o serie de consecințe nefaste: schimbarea mediului duce la traume noi, sau la răscolirea unor traume mai vechi. Ruperea rutinei deja acceptate din plasamentul familial, are ca și urmări regresul unor aptitudini căpătate în mediul familial, sau chiar șocuri cu efecte negative dintre cele mai neașteptate, precum decompensări sau crize. Soluția e conceptul de ”case de tip familial pe viață”, în care tinerii cu nevoi speciale să poată rămâne și odată deveniți adulți. Oricum, ei beneficiază de asistența socială oferită de stat, deci, pur și simplu, conceptul e acela de a face ca banii să urmeze beneficiarii, iar nu beneficiarii să se ducă după bani. Am fost martor la situații crunte, precum transferul a două fete nevăzătoare, dintr-o casă de tip familial special realizată pentru persoane cu cecitate, într-un centru de plasament pentru bătrâni, fără nici un fel de facilități pentru nevăzători. Rezultatul a fost că, după o săptămână de stat acolo, fetele erau cu ochii vineți de la loviturile pe care le luau încercând să se miște într-un mediu total necorespunzător nevoilor lor de bază.

Copiii cu dizabilități care devin adulți trebuie să rămână în mediul familial (dacă îl au deja), între prietenii și oamenii cu care sunt deja obișnuiți. Ăștia sunt familia lor.