Copiii care devin adulți
Protecția copilului include servicii rezidențiale de tip familial (case de tip familial) pentru copii cu nevoi speciale. Aceștia, devin adulți, iar de multe ori ajung în situația riscantă de a fi transferați, din nou, într-o instituție pentru adulți cu nevoi speciale, sau într-o ”casă de bătrâni”. Grea sentință: la 18 - 20 de ani, să ajungi la casa de bătrâni, pentru că ai dizabilități. De aici, o serie de consecințe nefaste: schimbarea mediului duce la traume noi, sau la răscolirea unor traume mai vechi. Ruperea rutinei deja acceptate din plasamentul familial, are ca și urmări regresul unor aptitudini căpătate în mediul familial, sau chiar șocuri cu efecte negative dintre cele mai neașteptate, precum decompensări sau crize. Soluția e conceptul de ”case de tip familial pe viață”, în care tinerii cu nevoi speciale să poată rămâne și odată deveniți adulți. Oricum, ei beneficiază de asistența socială oferită de stat, deci, pur și simplu, conceptul e acela de a face ca banii să urmeze beneficiarii, iar nu beneficiarii să se ducă după bani. Am fost martor la situații crunte, precum transferul a două fete nevăzătoare, dintr-o casă de tip familial special realizată pentru persoane cu cecitate, într-un centru de plasament pentru bătrâni, fără nici un fel de facilități pentru nevăzători. Rezultatul a fost că, după o săptămână de stat acolo, fetele erau cu ochii vineți de la loviturile pe care le luau încercând să se miște într-un mediu total necorespunzător nevoilor lor de bază.
Copiii cu dizabilități care devin adulți trebuie să rămână în mediul familial (dacă îl au deja), între prietenii și oamenii cu care sunt deja obișnuiți. Ăștia sunt familia lor.