Cum își spală lumea păcatele cu un orfan luat acasă de Crăciun (sau cum să compromiți ideea de ”Crăciun”)

Ca pe niște saci de cartofi, copiii din sistemul de protecție, ”abandonații”, ”orfanii”, ”amărâții”, și mai știu eu cum li se spune - sunt dați în familii adevărate, preț de câteva zile (nu prea mult, să nu deranjeze). Ca și cum și-ai lua un costum de bal mascat de la o firmă specializată. Ca și cum pocăința s-ar face la normă. Ca și cum iertarea divină se câștigă cu un gest vremelnic și artificial. E un exercițiu de PR aparent bun, nu-i așa, folosim oportunitatea ca să readucem pe tapet, de data asta cu ceva bun, protecția copilului și felul în care noi, creștinește, ne gândim la cei mai puțin norocoși decât noi. Ce contează că nu știm exact unde-i dăm. Ce contează că ”orfanii” nu sunt întrebați dacă le convine, dacă înțeleg ce se întâmplă, dacă vor să plece două-trei zile, doar pentru a reveni ulterior în lumea lor , fără iubire și fără familie. E irelevant, nu-i așa, că, în toată povestea asta, cei câștigați sunt familiile care-și spală păcatele și conștiința luând un amărât acasă două-trei zile, sistemul de protecție, care-și face reclamă prin ziare și televiziuni gratis, sau oamenii de bine, dar ignoranți, cărora prea puțin le pasă să se informeze, să vadă ce tragedii nasc în sufletele copiilor , sub aparența unui gest caritabil și generos.

Pune-te și tu un pic în locul ”orfanilor”. Exiști într-o instituție, sau chiar și într-o casă de tip familial, alături de alți 100, 80, sau 12 copii. Tânjești după o familie adevărată, cu tată, cu mamă, cu bunică, cu unchi și mătuși. Nu-i ai și te-ai obișnuit deja cu gândul, dar te adaptezi la ce e în jurul tău, la colegi, la prieteni, cu care ai poate scandaluri, care probabil te umilesc, dar nu e nimic nou, asta-i viața. Ai câte trei oameni care se perindă prin viața ta în fiecare zi, unul dimineața, unul dupa-amiaza, altul seara și noaptea. Te-ai obișnuit și cu asta. Tot alții, nimic special, fără vreunul de care să te fi atașat, fără vreunul care să te iubească. Tânjești după ceea ce au alți copii, la școală, în oraș. Îi vezi cu mama, cu tata, cu bunicul, cu bunica, îmbrățișați, mângâiați, iubiți. Ai vrea și tu, dar știi că nu se poate. Te-ai obișnuit să fii singur și faci față, cumva. Apoi, vine Crăciunul. Și asistentul social, sau șeful de casă, sau directorul de orfelinat, te trimit la un domn și la o doamnă, o familie, care au copiii lor și care vor să te ia și pe tine câteva zile. Îți zâmbesc și se comportă frumos cu tine. Te pun cu ei la masă, vine și familia lărgită, toți te compătimesc și vorbesc cu tine. Sunt curioși să știe ce mai faci, care e viața ta, ce-ți place, ce nu-ți place. Mănânci tot felul de bunătăți, vezi un brad frumos împodobit și ai chiar și un cadou, cu numele tău, în seara de Crăciun. Te duci cu ei în vizită, la prietenii lor, te simți bine. Dormi într-o cameră cu copiii lor și începi să crezi că, de fapt, și tu meriți să trăiești așa în fiecare zi.

Vezi cum e micul-dejun în familie, îi vezi pe oamenii ăia mari cum își iubesc copiii și cât de frumos se comportă și cu tine. Timpul trece cumplit de repede. Nici nu-ți dai seama cum trec cele două-trei zile. Apoi, cu un cadou și cu o pungă plină de dulciuri și jucării, ești pus în mașină și ești predat înapoi, pe inventar, la orfelinat, sau la casa de tip familial. Și totul se termină și te trezești, ca dintr-un vis frumos, te izbești de o realitate cruntă, pe care o percepi mult mai pregnant acum, că vezi cu poate să fie de fapt viața asta, copilăria, acum, că vezi cât de fericiți și cât de iubiți sunt copiii normali. Și te înfurii, ești furios pe tine însuți, pentru că, dacă oamenii ăia te-au adus pur și simplu înapoi, dacă te-au abandonat și ei, dacă au plecat și nu mai vin înapoi niciodată, înseamnă că, nu-i așa, e ceva profund greșit cu tine, tu ești de vină. Nu ești suficient de bun. Nu ești suficient de cuminte. Nu ești suficient de frumos, de deștept. Adică, ai niște probleme foarte mari și toate sunt din cauza ta. Și nu meriți nimic. Își vine să-ți pui capăt zilelor. Îți piere pofta de viață și urăști Crăciunul.

Pentru că e timpul ăla al anului, când oamenii din jur îți mai reamintesc încă o dată că nu contezi, că ești nesemnificativ, că nu ai nimic special și că nu meriți să fii iubit. Pentru că, altfel, de ce te-ar aduce înapoi după două-trei zile, de ce s-ar duce fără să mai vină, fără să te mai bage în seamă, după ce s-au purtat atât de frumos cu tine un pic?

Prin drama asta trec cei mai mulți copii care au neșansa să fie abuzați și traumatizați prin programe de genul ”Ia-mă acasă de Crăciun”. Tot ei sunt batjocoriți și mai mult, tot ei sunt folosiți, ca de niște pahare de unică folosință. Folosite o dată, apoi aruncate. Ce contează că le aruncăm, atâta vreme cât ne-au folosit.

Council of the Mortgage Lenders sprijină programele noastre

Seara trecută, la evenimentul anual al celor de la CML, au participat peste 1.000 de persoane, într-o locație specială, Old Bilingsgate Market, in Londra. Am întâlnit oameni fantastici și am discutat despre modul în care programele noastre transformă lumea în care trăim. Licitația a strâns peste 10.000 lire sterline, iar tombola a strâns cam tot atât (încă nu am numărat plicurile).

Evenimentele comune dintre organizații non-guvernamentale și companii funcționează și sunt benefice. Noi, ONG-urile, ar trebui să observăm mai îndeaproape felul în care operează companiile pentru a crea valoare adăugată financiară, iar ei, companiile, ar putea analiza oportunitățile pe care le aduc parteneriatele cu ONG-uri, de vreme ce valoarea adăugată pe care o creăm noi are un impact direct asupra operațiunilor lor, asupra calității vieții și societății cu care venim cu toții în contact, zi de zi.

Despre demnitate și capacitatea de a îndura

Cred că persoanele cu nevoi speciale, cu dizabilități, îndură zi de zi grămezi de injustiții, de priviri dezaprobatoare, sau indiferență. Veți spune că mulți dintre noi îndură nedreptăți și că asta e lumea în care trăim. Așa o fi. Dar nu stăm în scaune rulante. Nici nu facem câte cinci ore de terapie rudimentară, ca să eliminăm secrețiile din plămâni. Nici nu ați suferit erori medicale, la vârsta de un an, care să vă țintuiască de pat, paralizați, la dispoziția celor din jur. Pentru acești oameni, cele mai frecvente obstacole sunt bordurile, trotuarele, scările de la intrarea in școală. Unii devin invalizi datorită unor accidente dramatice, stupide prin simplitatea lor (accidente de mașină petrecute într-o fracțiune de secundă, pereți care cad peste tine, rupându-ți coloana. Și totuși, unii dintre ei se ambiționează, scriu cărți cu cârlige de sârmă, devin doctori în arte plastice, organizează evenimente de conștientizare și chiar salvează viețile altor oameni cu dizabilități prin ceea ce fac. De multe ori, aduc idei noi, un suflu de autenticitate și, parcă, dizabilitatea îi face să vadă lumea cu alți ochi, așa cum uităm în general s-o facem. După cum spune unul dintre ei, ”filosofia după care mă ghidez e că, în ciuda faptului că sunt prins într-un scaun rulant, știu să mă bucur de viață și de tot ceea ce îmi oferă ea. Nu pot juca fotbal, dar mă pot plimba prin parc și știu că mulți oameni au uitat să facă acest lucru. Nu pot juca rugby, dar pot merge la teatru, cinema, sau concerte. Chiar dacă nu pot alerga, pot citi, pot povesti ceea ce am citit și îi pot ajuta pe alții să vadă mai bine lucrurile importante.”

Avem multe de învățat de la astfel de oameni. Poate, să ne bucurăm de viață, de sănătatea noastră, de puterea pe care o avem față de cei din jur, mai ales. Nu știu de ce, dar cred că, cu cât devii mai special prin ceea ce nu poți face, datorită unei boli, a unei erori medicale stupide, sau pentru că ai avut neșansa să crești fără familie, într-o instituție nenorocită - cu atât rezonezi mai profund cu lucrurile esențiale din viața asta: felul în care îți pui amprenta asupra celor din jurul tău; modul în care-i ajuți; felul în care vezi lumea din jurul tău și o lași să te umple cu sens și cu trăire.

Luni seara are loc Gala Persoanelor cu Dizabilități, organizată de Motivation România și ActiveWatch. La categoria Oameni cu Desăvârșire, am citit despre 47 de oameni aparte, care-și duc dizabilitatea, suferința, cu un soi de liniște sufletească posibilă doar prin atingerea unor revelații ce transcend cotidianul mărunt și obtuzitățile din imediatul care ne înconjoară. Am citit despre niște oameni minunați, ale căror povești de viață m-au tulburat. Și m-au făcut să-mi văd propria viață cu alți ochi. Poate sună patetic. Dar sunt al naibii de norocos. Și ca mine sunteți și voi, cei mulți, care aveți șansa să vă bucurați de două mâini pe care le puteți mișca, de două picioare pe care le puteți folosi, pentru că sunteți sănătoși.

Am face bine să ne folosim capacitatea asta fantastică pentru a genera mai mult bine pentru oamenii din jurul nostru. Și am putea începe cu familiile și cu colegii noștri.

Investiția socială a companiilor private în organizații non-guvernamentale

Anual, se pierd peste 200 milioane de Euro, pentru că organismele juridice private din țara noastră folosesc prea puțin facilitatea fiscală de alocare a 20% din impozitul pe profit către bugetele organizațiilor non-guvernamentale. Dar unii ca Arval BNP Paribas, B&B Collection, Vodafone, BRD Societe Generale, Pirelli, Porsche, Romstal sau Baker Tilly Klitou folosesc această pârghie excelentă pentru finanțarea programelor de responsabilitate socială. Lor le-am mulțumit vineri seara, la Gala HHC România de la Cercul Militar Național, unde i-am premiat și le-am dat socoteală pentru felul în care le-am investit banii.

Mă gândesc cât de multe s-ar putea face cu cei peste 200 milioane de Euro care se irosesc anual în țara noastră, prin lipsa de acțiune în programe de responsabilitate socială. Stă în vârful pixului companiilor să facă o diferență uriașă în viața oamenilor în jurul cărora trăiesc și în societatea din care fac parte. Sper ca exemplul companiilor menționate mai sus să fie preluat de cât mai multe alte companii, să iasă din încremenire și să acționeze.

Marian-Petrișor Daogaru aleargă 1.000 km pentru HHC

Marian-Petrisor Daogaru a ales să alerge pentru HHC România în duatlonul 1000km Balkan Charity Challenge. Este un eveniment sportiv  în cadrul căruia orice persoană care are condiția fizică necesară se poate înscrie pentru a alerga în sprijinul uneia dintre organizațiile înscrise in competiție (12 din România și 6 din Bulgaria). Traseul complet are 1.050 km, Bucuresti-Bulgaria și retur. Doar cei înscriși la categoria Super Human (cum e și Marian) îl parcurg pe tot. Marian a ales proiectul  de realizare a Centrului de Zi din Vișeu de Sus, prin care vrem să-i ajutăm pe copii și familiile lor să rămână împreună. Are 25 de ani, a absolvit Facultatea de Politehnică și are o inimă de aur.

Unicredit a creat o pagină de donații pentru fiecare participant, împărțită în două categorii de donatori: angajați Unicredit și alții. Donațiile angajaților vor fi dublate la final de Unicredit.

Mulțumim, Marian, pentru cei peste 700 EUR pe care i-ai strâns până acum! Jos pălăria!