E bine că statul dă bani pentru familiile nevoiașe. E mai puțin bine că banii sunt dați la grămadă, fără gândire și fără diferențiere. Lucrând direct cu cazuri sociale, cu părinți săraci și copii vulnerabili, văd cât de importante sunt ajutoarele sociale. Dar mai văd și că aceste ajutoare, date pe baza unor criterii generale, care țin de cuantumul veniturilor și de numărul de copii din familie, duc la lipsa de motivare a părinților pentru angajare. În multe cazuri, găsim companii care au nevoie de angajați. Avem și oamenii care ar putea fi angajați, dar ei, punând în balanță veniturile pe care le au necondiționat de la stat cu orele de sudoare de la locul de muncă, aleg să nu lucreze.
Prevenirea separării copilului de familie trebuie corelată cu angajarea părinților nevoiași. Clar că aceștia au nevoie de sprijin financiar de la stat, până au un loc de muncă. O dată ce e găsit locul de muncă (iar partea asta e, de regulă, în cârca asistenților sociali) sprijinul financiar trebuie stopat, pentru că angajarea furnizează venitul minim de care are nevoie familia. Mai mult, sprijinul financiar trebuie corelat cu persoana fizică, astfel încât, dacă mama încă nu are loc de muncă, să aibă în continuare parte de sprijinul financiar de la stat, până are și ea un job.
Prestațiile sociale au nevoie de o arhitectură care să încurajeze angajarea părinților în muncă, iar astfel sumele cheltuite în zadar de stat ar căpăta o logică: ar fi direcționate înspre angajarea celor care nu lucrează. Pe lângă reducerea numărului de șomeri, s-ar produce un fapt firesc în orice societate bazată pe plus-valoarea adusă de muncă: oamenii ar lucra, iar copiii acestora ar vedea exemplul unor părinți muncitori, care lucrează pentru pâinea pe care-o pun pe masă, nu așteaptă să le fie dată pomană, de la o zi la alta.
