"Finding Family", a film by Oggy Tomic, is launched today by HHC in London. Meanwhile, children are being abused in institutions

The film is about the life of a youngster growing up in institutions. Actually, it is Oggy"s story, director and producer of the film, who grew up in institutions in Bosnia. An exceptional talent, Oggy exposed his story in this film, which is to be launched tonight in London. The film will attract attention on the trauma and anxiety children live in institutions.

I cannot avoid linking this to the latest news coming from the Centre for Judicial Resorces, which investigated the abuse upon children in an institution in Bihor county. I think that realities like those exposed by Georgiana Pascu and her colleagues in CRJ are daily events, just that there are very few those who bring them to light and they are very little investigated.

The solution is not to find scape goats. This is but a temporary way of sorting out the problem. Instead of them, others come to proceed in exactly the same way. It is the system to blame, and the way it is conceived: with 14,000 posts unoccupied, it is but a matter of time until all sorts of abuse come to light, in institutions, and not only in institutions. When there is nobody to look after the children, only tragedies can take place.

We got used to closing our eyes, turning our heads another way, and saying this is it. There is nothing we can do. And those we talk to, who are in ministries, blame the IMF and the World Bank. Maybe our actions should get to IMF and to World Bank. Then, something might happen. Until such a time, I think this horror film counting of abuses upon children will continue, either in silence, or vocally. Around us, with our tacit agreement, and with some shrugging of shoulders.

Argumentation for allocating structural funds to develop the network of family-based residential services

We sent to the Ministry of Regional Development and Public Administration an argumentation for the allocation of structural funds to develop the network of family and community based residential services. It is only in this way that the deinstitutionalisation process can be completed, because the most difficult part of financing DI projects is related to the capital and infrastructure costs. You have the material in the atașament.

Dezvoltarea infrastructurii de servicii sociale rezidențiale bazate pe familie, prin fonduri structurale

Am depus, la Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, argumentarea pentru alocarea de fonduri structurale care să dezvolte rețeaua de servicii sociale rezidențiale bazate pe familie și pe comunitate. Doar așa se poate finaliza procesul de închidere a instituțiilor de tip vechi, pentru că cea mai mare greutate în astfel de proiecte e legată de banii de infrastructură. Esența solicitărilor noastre e mai jos: ”Reformele din sistemul de protecție a copilului trebuie finalizate în România. Pentru implementarea reformei, trei sunt schimbările de paradigmă necesare în sistemul de protecție a copilului:

1. Trecerea de la o paradigmă a îngrijirii în medii instituționale la una a îngrijirii în medii familiale.
2. Trecerea de la o paradigmă în care copilul e obiectul protecției copilului, la una în care copilul și părinții săi, adică familia, e obiectul asistenței sociale preventive și, implicit, al protecției copilului.
3. Trecerea de la o paradigmă a intervenției reactive, tardive, când intervenția se face la efect, când lucrurile sunt deja întâmplate și criza explodată, la una a intervenției proactive, preventive, într-o etapă în care intervenția se face la cauză, când lucrurile pot fi încă rezolvate fără ca separarea familială, sau instituționalizarea copiilor, să se fi produs.

Pentru ca elementele de mai sus să se producă, e necesară implementarea următoarelor etape esențiale:

• Eradicarea instituțiilor de tip vechi pentru copii și trecerea spre un sistem bazat pe prevenirea separării copilului de familie, asistență maternală și îngrijire rezidențială de tip familial, prin finalizarea procesului de dezinstituționalizare;
• Implementarea și extinderea la scară națională a scopului, eficacității și eficienței serviciilor de prevenire a separării copilului de familie, pentru a împiedica instituționalizarea cu consecințe atât de catastrofale asupra copiilor;
• Oferirea de măsuri reale de sprijin pentru tinerii care părăsesc sistemul de protecție a copilului: cazare și locuri de muncă.”

Tot materialul în aveți în atașament.

A Child Again

I would want to be a child again. To imagine the world I live in as a safe place. To trust the people around, to find happiness in the smiles of parents who are no more. Anytime, without exception. To know that any problem sorts itself out. To wait by the fence, playing, for my mother to come back from work, on an autumn afternoon. To play with friends, in the school courtyard, and to come back home when it gets dark. Then, to drink milk from the bottle and to fall asleep, with my parents" voice somewhere, in the background, in the other room. When we were children, the world is magical and the fabulous rests in an invisible move of the hand, when we imagined reality with fairy tales characters as concrete as ever possible. With our parents" love. With the safety of being loved and that of meaning something really special for your family.

But I am no more. Neither me, nor my friends, colleagues, or those I am in contact with. And we infect from each other, with coldness, indifference, hostility. We take things much too seriously, so seriously that we forget to enjoy we are healthy, we are well and that some of us have children of our own, waiting long, endless hours when we do arrive in the evening at home, or even days on end, when we are away. And everything happens quickly, in a whirlpool, and we can hardly stop, to notice those we live with in a present transforming much too quickly into past. We talk in a hurry, we hardly look at each others, we are absent even when, phisically, we are present. We always think of something else, we have priorities we forget about a week after delivering them, many times with sacrifice and pain for those who really depend on us and for whom we really matter: wives, husbands, children, family, close friends.

Why do we remember suddenly the close ones, when we have the scary spectrum of death, after ignoring them so far? Is it because suddenly the essential things are thos we take for granted, around us?

Priorities and values are bizarre things. And much too seldom in the right order.

Copil din nou

Mi-aș dori să fiu copil din nou. Să îmi imaginez lumea în care trăiesc drept un loc sigur. Să văd oamenii din jur cu încredere, iar fericirea s-o găsesc în zâmbetul părinților care nu mai sunt. Oricând, fără rezerve. Să știu că orice problemă se rezolvă. Să aștept lângă poarta casei, jucându-mă, sosirea mamei, de la servici, într-o după-amiază mohorâtă de toamnă. Să mă joc cu prietenii, în curtea școlii și să vin în casă când se întunecă. Apoi, să beau cu poftă dintr-o sticlă cu lapte și să adorm, cu vocea alor mei undeva, în surdină, în cealaltă cameră. Când suntem copii, lumea din jur capătă magie. Pentru copii, fabulosul stă într-o mișcare invizibilă a mâinii, când își închipuie o realitate proximă cu zâne, zmei, balauri și feți frumoși imaginari, dar pentru ei, cât se poate de concreți. Cu dragostea părinților. Cu siguranța de a fi iubit și de a însemna ceva cu totul și cu totul special pentru ai tăi.

Dar nu mai sunt. Nici eu, nici prietenii mei, nici colegii mei, nici cei cu care intru în contact. Și ne infectăm unii de la alții cu răceală, cu indiferență, cu ostilitate. Luăm lucrurile mult prea în serios, atât de serios încât uităm cu desăvârșire să ne bucurăm că încă suntem sănătoși, că ne e bine, și că, acum, unii avem copiii noștri, care ne așteaptă ore lungi, nesfârșite, atunci când venim seara, sau zile întregi, atunci când nu venim cu zilele. Totul se întâmplă în viteză, ca într-un vârtej și abia apucăm să ne dezmeticim, să ne oprim și să-i băgăm în seamă pe cei cu care trăim într-un prezent ce se transformă mult prea repede în trecut. Vorbim pe grabă, ne privim scurt, dacă ne privim, suntem absenți și atunci când, fizic, suntem prezenți. Ne gândim mereu la altceva, avem priorități de care uităm la o săptămână după ce le-am rezolvat, de multe ori cu sacrificii și cu durere pentru cei care chiar depind de noi și pentru care contăm: soții, soțiile, copiii, familia și prietenii noștri apropiați.

Cum se face că, atunci când ni se arată spectrul înfricoșător al morții, ne amintim brusc de cei apropiați, după ce, până atunci, i-am ignorat fără să ni se miște vreun mușchi pe față? Să fie pentru că, dintr-o dată, lucrurile esențiale sunt cele pe care le luăm de-a gata, în jurul nostru?

Prioritățile și valorile sunt lucruri bizare. Și prea rar în ordinea potrivită.