Nu e o țară pentru copii

Peste 36.000 de fapte de violență în familie într-un an: viol, agresiuni sexuale, bătăi, incest, crime. Doar 4% dintre aceste fapte au fost în instanță. Una din patru crime s-au întâmplat în familie. Din aproape 900 de persoane violate, aproape 200 au fost violate în familie. Majoritatea covârșitoare a victimelor sunt femei și copii. 16.000 de cazuri de abuz asupra copilului. Numărul cazurilor e mult mai mare, dar victimele tac, de frică. Aproximativ 70% din cazurile de viol în familie nu sunt pedepsite: victimele nu au curaj să facă plângere. Și în acest context, unul din doi români consideră violul justificat în anumite condiții, conform unui studiu al Uniunii Europene privind violența de gen, din 2016: Violul este considerat ”justificat”, atunci când victima a consumat alcool sau droguri (30%), poartă haine provocatoare (25%), nu refuză în mod clar, sau nu se împotrivește fizic (22%). Suntem pe primul loc în Europa, în acest sinistru clasament, urmați de Ungaria (47%) și Bulgaria (43%). 

Și tot în acest context, aproape 3.000 de criminali, violatori și traficanți de ființe umane au fost eliberați prin recursul compensatoriu, între 2017-2019.

Da, sunt doar niște cifre seci. 

De curând, o fată de 17 ani a fost incendiată de un bărbat condamnat în trecut pentru cinci crime și eliberat înainte de termen. A beneficiat de Legea recursului compensatoriu. Fata de 17 ani a depus plângere împotriva lui pentru viol și agresiune, iar criminalul ”s-a răzbunat”. 

Oana Bîzgan spune așa: ”Suntem prima țară în Europa ca număr de victime ale traficului de persoane. În 2019 am trecut la Tier 2 watchlist (noi și Ungaria, din toată UE). Adică ne prefacem că facem „eforturi” ca țară, când toate cifrele ne arată că nu facem nimic concret. Știți ce „facem”? Și ce ne ține ca să nu fim chiar Tier 3 (ultimul nivel)? Facem strategii și planuri naționale de acțiune, fără fonduri alocate în mod specific. Soarta acestor oameni stă într-o strategie de 26 de pagini, în care sunt înșiruite câteva obiective, prin care ne propunem să „diversificăm metodele de a preveni și combate acest fenomen”. Guvernele trec, strategiile rămân. În sertar. Fără fonduri și fără acțiuni concrete. În rest, eforturile noastre de a identifica și soluționa astfel de cazuri scad, de la an la an. Nu ne concentrăm pe drepturile victimelor, ci ne preocupă drepturile infractorilor.”

Parlamentul a adoptat, în urmă cu o lună, legea prin care sunt mărite pedepsele agresorilor sexuali: cei care au violat, sau au abuzat sexual copii, nu scapă niciodată de răspunderea penală, fapta ar urma să devină imprescriptibilă. În acest context, Guvernul blochează majorarea pedepselor pentru agresorii sexuali de copii şi trimite legea la CCR: ar discrimina, nu-i așa, violatorii și pedofilii. Guvernul a sesizat Curtea Constituțională și a blocatpromulgarea legii. Sesizarea urmează să fie analizată în Curtea Constituțională a României, pe 30 septembrie. 

Azi, dacă un nenorocit obligă un minor la un act sexual,  știe că are o perspectivă de condamnare de doi ani de închisoare, și atunci când victima e sub vârsta de 13 ani. Mai mult: instanţa poate decide suspendarea executării pedepsei, iar violatorul nu face puşcărie. Mulţi agresori sexuali primesc condamnări cu suspendare și sunt trimişi apoi să muncească în folosul comunităţii. Unde? Ghiciți? La şcoli, sau în centre de plasament. Dar Guvernul combate propunerea legislativă “din perspectiva autorului infracţiunii”. Sesizarea formulată de Guvern către CCR: ”Soluţia legislativă aleasă pare arbitrară şi discriminatorie faţă de persoanele care săvârşesc infracţiunile de viol sau act sexual cu un minor” și critică imprescriptibilitatea ”din perspectiva autorului infracţiunii”.  

Alt caz, din miile de cazuri demne de filme de groază: fetiţă de 12 ani, dintr-un centru de plasament, exploatată sexual pentru câte zece bărbaţi pe zi. Nici unul dintre ei nu a fost pus sub acuzare. Anual, aproximativ 3.300 de tineri sunt scoși din protecția specială și ajunşi pe străzi. Aici, unii dintre ei devin victime ale lumii interlope, prostituţiei şi traficului de carne vie. 

Sau cazul bărbatului care și-a violat fetița de șase ani, eliberat, după ce și-a admis fapta. A primit o condamnare cu suspendare. Revine la casa victimei, a doua zi după eliberare, iar același judecător refuză arestarea preventivă. Nenorocitul şi-a abuzat în mod repetat fetiţa. 

Dar sunt mult prea multe astfel de povești reale, despre chin, violență, abuz sexual și traume ireparabile. În care copiii sunt personaje principale. Captivi în propriile lor vieți de coșmar. Pentru că așa-zisul ”stat de drept” nu vrea să discrimineze bestiile cu față umană. Violatorii. Traficanții de ființe umane. Abuzatorii sexuali. Și pentru că nu vrea să-i discrimineze, mai bine-i lasă liberi, printre noi, printre copiii noștri. Să facă în continuare ce fac ei mai bine.

Copiii români sunt cei mai săraci din Uniunea Europeană

Mă întreb, oare pentru cine mai e vreo surpriză: suntem țara cu cei mai săraci copii din Uniunea Europeană. In 2018, conform Eurostat https://ec.europa.eu/eurostat/web/products-eurostat-news/-/DDN-20200305-1?inheritRedirect=true,23.4 % dintre copiii din UE27 erau în risc de sărăcie și excluziune socială, comparativ cu 22.1 % dintre adulți și 18.4 % dintre vârstnici. Definiția sărăciei acoperă sărăcia veniturilor, privarea materială severă, sau traiul în gospodării cu grad de angajare în muncă foarte scăzut. Diferența dintre România (38,1%) și Bulgaria (33,7%), următoarea clasată în scala aceasta a rușinii și a nepăsării față de copii, e semnificativă. Sărăcia monetară afectează 73,4% dintre familiile cu grad foarte redus de angajare în muncă, iar pentru copiii din aceste familii, sărăcia e o formă de trai cotidian. Sunt amenințați de sărăcie 51,5% dintre copiii ai căror părinți au un nivel redus de educație, comparativ cu 7,4% procentul celor ai căror părinți au un nivel ridicat de educație. Iar familiile monoparentale au un risc dublu de privare materială severă, comparativ cu cele tipice.

Copiii care cresc în sărăcie și excluziune socială sunt predispuși la rezultate slabe în școală, la boli iar ulterior, o dată deveniți adulți, au probabilitate ridicată de șomaj, trai în sărăcie și, din nou, excluziune socială. Așadar, cercul acesta vicios se închide la fel: în lipsuri, neajunsuri și ratare. Cel mai puternic impact asupra sărăciei în viața copiilor îl au familia din care provin, gradul de educație și nivelul de venituri al părinților - dacă sunt angajați în muncă sau nu. Cu cât sunt mai săraci părinții, cu atât vor fi mai săraci și copiii lor, iar cel mai mare impact asupra riscului de sărăcie și excluziune socială îl are angajarea în muncă a părinților. Mai bine de jumătate dintre copiii ai căror părinți au făcut doar școala primară sunt în risc de sărăcie, pentru că nivelul de educație afectează gama de joburi pe care le pot avea, sau nu, părinții. Diferența dintre absența/prezența sărăciei în familii, în funcție de nivelul de educație al părinților, e enormă, de 44,1%: dacă 51,5% dintre copiii cu părinți care au puțină educație sunt expuși riscului de sărăcie, doar 7,4% dintre copiii din familii cu părinți mai educați sunt expuși sărăciei. 

De ce am ajuns aici? 

Știm că avem aproape un milion de oameni care supraviețuiesc în sărăcie lucie, în comunități marginalizate. Nu am făcut nimic în privința asta. Cifra ne lasă reci. Majoritatea copiilor neşcolarizaţi sunt extrem de săraci, aparţin minorităţilor etnice, sau sunt copii cu nevoi speciale. Doar 33% dintre copiii ce provin din familiile cele mai sărace termină ciclul gimnazial, faţă de 95% dintre copiii din familiile înstărite. Cheltuielile cu protecţia socială pe cap de locuitor sunt, în România, printre cele mai mici din UE: de 3,6 ori mai mici decât media UE-27. Avem o dezvoltare inegală a serviciilor sociale, cu o rată de 1 la 25 de asistenți sociali rural/urban. Și doar 30% dintre Serviciile Publice de Asistență Socială din țara noastră sunt acreditate. 

Ce se poate face?

Hai să ne gândim doar la două acțiuni, cu efecte majore pentru cei aproape un milion de oameni care supraviețuiesc în sărăcie, în comunități marginalizate:

Completarea H.G. 691/2015 cu tipurile de intervenții specifice în prevenirea separării familiale și cu sursele financiare pentru aceste intervenții. Sărăcia severă e atât de ridicată, încât altfel nu vom putea să evitam includerea mai multor copii în protecție specială. În prevenirea separării copilului de familie, noi, ca ONG, avem costuri de aproximativ 837 Euro/an/copil, adică de nouă ori mai puțin decât costul mediu al instituționalizării unui copil. Putem ajuta de nouă ori mai mulți copii, cu aceiași bani, și putem face asta la ei acasă, alături de părinții lor, nu traumatizându-i, nu târându-i în abuzurile fizice, psihologice , emoționale pe care le trăiesc atunci când sunt smulși de lângă părinții lor.Majoritatea, copiilor care sunt instituționalizați, au părinţi în viaţă. Deci, vorbim despre copii orfani social, iar fenomenul de separare a copilului de familie este cauzat de sărăcie şi de incapacitatea sistemului de a sprijini familia să rămână împreună. Un Program Naţional de Prevenire a separării copilului de familie, cu alocarea de resurse financiare și cu specificarea tipurilor de intervenții specifice poate duce la evitarea rupturii dintre copii și părinții lor, implicit a abandonului şi la evitarea instituționalizării copiilor.

Alocarea de locuințe sociale familiilor din zonele urbane și rurale marginalizate. Vorbim de un necesar de locuințe pentru incluziune socială care, la ora actuală, e cronic subevaluat și rămas în urmă. Un stat din Uniunea Europeană ar trebui să aibă, în medie, între 16 și 18% procent de locuințe sociale, din totalul general al locuințelor. România are aproximativ 2% locuințe sociale. Avem o soluționare validă la 40 de cereri de locuință socială: un procent de soluționare de 1/40. Doar o familie din 40 primește locuința socială atunci când, din disperare, o solicită. Asta, în condițiile în care media de soluționare în privința cererilor de locuințe sociale e de 1/5, la nivelul Uniunii Europene. 

Locuirea socială – cum să o gândim, dacă o vom gândi vreodată

 Am discutat despre asta cu Claudia Costea, care lucrează într-o comunitate marginalizată, constant, de trei ani de zile. Conceptul de locuire socială nu se poate rupe de celelalte tipuri de sprijin și ar trebui înglobat în conceptul de dezvoltare comunitară. Dacă, acolo unde se află, comunitatea marginalizată are acces la drepturile de bază – sănătate, educație, loc de muncă, o bună practică e îmbunătățirea condițiilor de locuit: acces la utilități și sprijin, în funcție de natura comunității. De regulă, nu au acces la nici unul din aceste drepturi fundamentale. Faza inițială, de recensământ, e din ușă-n ușă. Cine sunt familiile, cu ce se ocupă, care le sunt nevoile și ce resurse le lipsesc?În orice comunitate există o categorie de familii care sunt foarte apropiate de incluziunea socială și își doresc să iasă din izolare, deci e important pentru ei să li se găsească soluții în afara comunității. Iar pentru cei care-și doresc să rămână împreună, se face un grup de inițiativă și ei sunt implicați în toți pașii. Ei sunt mediatori între cei care doresc să sprijine comunitatea și comunitate. Locuirea e în strânsă legătură cu felul în care-și câștigă viața oamenii. Dacă tu le îmbunătățești brusc condițiile de viață, se vor lovi de lipsa resurselor pentru întreținere: se apucă să vândă ceea ce primesc. E esențial să poată să gestioneze ceea ce primesc. Să existe un parteneriat, să se lucreze cu grupul de acțiune și să se identifice câteva familii din comunitate, care să se adapteze cel mai ușor la niște condiții obișnuite de locuit. Dintr-o comunitate de 60 de familii, nu se pot face dintr-o dată 60 de case. Dar, după ce văd modelul unor familii care se gospodăresc mai bine, încep să vrea și alții. A funcționat în practică modelul de a-i învăța să vină să ceară ei singuri. De exemplu, să-i învățăm să se spele pe mâini cu apă curată, nu cu aceeași apă din lighean. Am cumpărat butoaie suspendate, cu robinet. Am hotărât să le spunem și să-i lăsăm pe ei să vină la noi, să ne spună cine își dorește. Au venit cinci dintre ei. I-am pus să semneze, le-am citit, iar semnătura lor a fost garanție că, dacă noi le dăm butoiul, pentru asta va fi folosit. Și-au făcut ei singuri stativul, au primit butoaiele și apoi le-am cumpărat la toată comunitatea. Și în ziua de azi, butoaiele sunt acolo, folosite pentru ce trebuie. Dar am avut răbdare pentru asta. Acum lucrăm la toalete. Nu au toți toalete, ceea ce pare greu de crezut. Încercăm chiar să aibă câte două toalete, copiii care merg la școală au învățat să fie pudici. Am luat modelul după toaletele făcute de cercetași în pădure. Ei primesc folie dacă sapă groapa pentru toaletă și dacă lucrează și ei. Asta, pentru îmbunătățirea minimală a modului lor de trai. 

Să avem constant în minte că tot procesul de adaptare la noile condiții de locuire înseamnă mentorat: luni de zile, o echipă să le fie foarte aproape. De exemplu, o mamă cu doi copii mutată în chirie într-o casă, a folosit luni de zile un reșou, nu aragazul, deși-l avea la dispoziție. Sau, avem chiuvetă, cu apă caldă, apă rece, dar ele nu știu că robinetul de apă caldă e diferit de cel de apă rece. Se exprimă foarte puțin și foarte greu. Nu știu să explice și nici să argumenteze. Un astfel de proiect ar trebui să acorde o perioadă de grație de o jumătate de an pentru plata cheltuielilor curente. Ei zic că-și doresc să se ducă la muncă, dar în realitate e foarte greu să se adapteze, pentru că nu au disciplina locului de muncă, a trezitului dimineața, a faptului că au de stat opt ore acolo. Pot face, într-o primă fază, activități ziliere, dar nu ceva constant și structurat. Asta le vine foarte greu să facă pe termen lung. Nu știu să-și gestioneze emoții. Nu sunt obișnuiți să le dea, cineva, ceva de făcut. Acestea sunt problemele la incluziunea pe piața muncii. În urban, comunitățile marginalizate sunt sub forma unor blocuri sociale devastate și ghetoizare.

Un proiect care să dea o gură de oxigen ar fi oamenii mai apropiați de rural. E foarte greu să scoți oamenii din ghetou. Poți oferi soluții câtorva familii, care chiar vor să iasă. În rest, e o încrengătură, foarte încâlcită. Se produce fenomenul de subînchiriere. Cei care au primit locuințele sociale, le-au subînchiriat și plătesc la infinit datorii pentru că stau acolo și sunt ținuți într-un fel de sclavie. O dată îndatorați, nu mai pot plăti și nici nu pot pleca de acolo. 

Ce se poate face? Etape de lucru și acțiune efectivă:

1.     Comunitatea să fie prima dată cunoscută și înțeleasă de asistenții sociali și de cei implicați în proiect. 

2.     Identificarea unei autorități locale care să fie hotărâtă să legalizeze o comunitate informală, marginalizată, existentă pe teritoriul ei. 

3.     Se face un recensământ și o evaluare, din ușă-n ușă, a tuturor familiilor din comunitate. Pentru asta e nevoie de o echipă mixtă, care să evalueze social, medical, educație, incluziune pe piața muncii și locuire. Mediatorii sanitari să lucreze cu mediatorii școlari și cu asistenții sociali. Aplică, de fapt, un chestionar în care adună datele la zi.

4.     Identifici grupul de inițiativă din comunitatea marginalizată: 5-10 oameni care sunt văzuți de ceilalți ca având autoritate și care înțeleg un pic binele comunitar. Ei să vadă că înțeleg dincolo de binele propriei familii, binele per ansamblu și sunt dispuși să facă ceva. Sunt oamenii în care lumea are încredere. 

5.     Oamenii să înțeleagă modul în care vrem să ne implicăm. Să le putem arăta nevoile identificate și să discutăm cu ei posibilele soluții. E important să spună cu gura lor ce consideră că e relevant: să aibă terenul, să aibă locuințe, sau ce consideră că le e necesar.

6.     După ce se agreează niște soluții, au loc întâlniri cu familiile din comunitate. Pot fi întâlniri pe categorii de familii. În evaluarea inițială, se identifică în primul rând familiile care doresc să iasă din comunitate. Cu ei să fie discutate soluțiile de a ieși de acolo, iar cei care doresc, să discute soluțiile de a rămâne acolo.

7.     Se identifică parte din procesul de îmbunătățire a locuinței pe care oamenii-l pot face ei înșiși. Ce pot face ei pentru asta? 

8.     Se începe cu un grup de familii care-și arată cel mai clar disponibilitatea să muncească, alături de oamenii din proiect.

9.     Apoi, în etape, se stabilește care sunt familiile care primesc sprijin. 

10. În discuția cu autoritatea locală, dacă e legalizată comunitatea acolo unde e ea, atunci locuințele sociale se fac acolo. Atunci se face un cartier social. Dacă oamenii decid că au nevoie de rădăcinile astea, dacă primăria face canalizare și utilități, atunci tot ce lucrezi în comunități duce în forme de sprijin pentru ei și copiii lor. În general, sunt familii mari, părinții în vârstă și mulți copii și nepoți. Ei merg împreună și, implicit, sunt necesare grupuri de case, pentru familiile mari. Dacă se fac case sau apartamente, depinde de fiecare situație în parte: dacă sunt familii care au deja locuri de muncă și sunt funcționali, dacă sunt stabili cu locul de muncă. Cei care au ocupații provizorii, nu își pot achita sarcinile pentru locuire urbană. Ce sursă de venit au în afară de salar, ca să mănânce?

11. Pentru familiile care nu rămân acolo, în comunitate, cei care au un loc de muncă de o vreme, atunci aceștia se pot adapta la bloc, dacă văd și avantajele traiului la bloc. În aceste comunități, nu au conceptul de spațiu privat, sau de respectare a spațiului altuia, nu au conceptul de proprietate.

12. Unii, familiile tinere, sau cei care au loc de muncă stabil, pot fi mult mai ușor convinși să își schimbe radical modul de viață pe care l-au avut ei și părinții lor până la acest moment. Sunt mai maleabili și mai dispuși să își schimbe viața. Dar există riscul să nu aibă suficientă educație pentru un loc de muncă rezonabil. Nu pot primi o casă, un apartament și să-i lași să-și vadă de viață de capul lor, pentru că eșuează. 

13. O echipă mobilă prezentă constant între ei, în comunitate, face foarte mult. De exemplu, ghidează  comunitatea cum să folosească dușurile, cum să își spele hainele, cum să folosească medicamentele și alte responsabilități. Alt exemplu: oamenii erau obișnuiți să meargă direct la urgență. Nu, avem medic de familie vedem rețeta și mergem după medicamente, nu mergem direct la spital, la urgență. 

14. Containerele nu sunt potrivite ca locuire pe termen lung, ci doar ca fond de locuire de necesitate, în situații de urgență și pe termen scurt. E mai mult o chestiune de intervenție umanitară de urgență.

Pentru astfel de comunități, e important să existe consecvență și lucruri foarte clar discutate. Li s-au spus multe și s-au făcut foarte puține. Nu iau în serios ce li se spune, din acest motiv. Oamenii care au trăit în marginalizare nu își fac planuri pentru viitor, nu sunt obișnuiți să gândească pentru viitor, e probabil o formă de adaptare mentală și e greu să-i cooptezi în planificare, dar asta se poate face prin copii, țin foarte mult la copiii lor și pot fi cooptați să își planifice viața, prin copii.

Și dacă pentru cineva contează ce se întâmplă cu copiii de mâine, atunci nu avem cum să nu începem un demers solid astăzi, cu părinții lor. Altfel, vom avea încă o generație pierdută.

Lucrăm de 22 de ani în dezinstituționalizare. Considerăm că acestea ar trebui să fie prioritățile pentru 2021-2027

E momentul în care ar trebui să decidem cum acționăm și ce solicităm pe următorul exercițiu financiar al Uniunii Europene, vis-a-vis de toată povestea asta cu dezinstituționalizarea din protecția copilului. Sunt deja trei ani de când am publicat Planul de acțiune pe închiderea de instituții, cu detalii pe intervenție și implementare. Acesta e cel mai aplicat material de lucru, pe dezinstituționalizare, până acum. Sunt aici experiența celor 22 de ani de închideri de orfelinate, făcute de organizația noastră, cot la cot cu partenerii noștri din direcțiile de protecție a copilului. O sa vedem, de exemplu, niște statistici de ansamblu, relevante pentru acest moment, în care autoritățile urmează să decidă ce și cum să solicite, prin Programul Operațional Regional, pentru programul de Dezinstituționalizare. Așa că le oferim aici câteva idei concrete și, o spun cu toată convingerea, pertinente, pentru ciclul multianual 2021-2027. Pentru că sunt centrate în jurul copilului, a nevoilor esențiale ale copiilor și familiilor și sunt fundamentate în realitățile de la firul ierbii în sistemul de protecție a copilului.

Am lucrat doar în parteneriat cu autoritățile publice locale și județene, adică SPAS-uri și, în marea majoritate a situațiilor, cu DGASPC-uri. Cifrele pe care le voi da aici sunt valide, fiind rezultatul unei cercetări cantitative, diagonale, făcute nu intern de noi, în Hope and Homes for Children, ci cu sprijinul unui specialist în finanțe și al unui sociolog. Ne raportăm, în toate aceste cifre și statistici, la 19 județe/sectoare pentru care avem date valide statistic și convergente. Perioada la care am făcut referire este cea a intervalului 2001 - 2015 (2015 fiind ultimul an la care ne raportăm în colectarea de date) și include, ca reper, 39 de instituții clasice închise cu sprijinul nostru. Dacă analizăm raportul dintre numărul de 39 de instituții închise (cele incluse în acest grup de analiză statistică) și numărul de copii scoși din aceste instituții (3.732 de copii), observăm că am avut, în medie, 96 de copii/instituție de tip vechi închisă.

Am reintegrat înapoi în familiile lor un număr de 859 de copii, ceea ce înseamnă că, în medie, am reintegrat 22 de copii/instituție închisă.

În programul de prevenire a separării familiale, dacă facem o medie per județ, observăm că am instrumentat intervenții de prevenire a separării familiale pentru 1.395 copii/județ. Am lucrat în mod direct cu 8.771 copii și am contribuit prin asistență tehnică și financiară la prevenirea separării de familie a încă 17.727 copii.

Privitor la inserția socio-profesională a tinerilor care părăsesc sistemul de protecție, dacă ne raportăm la cele 19 județe incluse în statistică, putem spune că am integrat 656 de tineri în mod direct și alți 3.307 prin contribuții indirecte și asistență tehnică, așadar un total de 3.963 tineri sprijiniți pentru viață independentă în cadrul programelor de închidere de instituții. În medie, am sprijinit 209 tineri/județ. Dacă ne referim la o medie de tineri sprijiniți pentru viața independentă, aceasta e de 19 tineri/instituție închisă.

Plasamentele în asistență maternală sunt foarte greu de realizat pentru copiii încă rămași în instituții, pentru că asistenții maternali, prin prisma ultimilor 15 ani, au o foarte scăzută probabilitate să preia copii peste 8-9 ani. Astfel că, dacă ajungem la 10 plasamente în asistență maternală per instituție închisă, acesta e considerat un succes.

În medie, 12 copii și tineri per instituție închisă sunt plasați în alte servicii alternative de tip familial, deja existente în județul respectiv. În fiecare proces de închidere a unei instituții, facem harta serviciilor alternative deja existente în acel județ și folosim orice posibilitate de plasament în acestea, dacă e în interesul copilului și dacă alternativa e bazată pe conceptul familial.

Referitor la tipurile de servicii alternative de tip familial, create ca urmare a închiderii celor 39 de instituții: am dezvoltat 122 de astfel de servicii, dintre care, cele mai multe, au fost case de tip familial. Marea majoritate a acestor case de tip familial sunt pentru copii și tineri cu nevoi speciale medii și severe. Din cele 122 de servicii alternative, 103 au fost case de tip familial, șase centre de zi, cinci apartamente de tip familial, patru centre de primire în regim de urgență, două centre maternale, un centru de consiliere și un centru de recuperare. Deci, raportul de servicii alternative de tip familial versus instituții închise este de 4 la 1. Așadar, la o instituție închisă, am dezvoltat, în medie, patru servicii alternative, dintre care trei au fost CTF-uri. 

Rezultă că, în medie, din 96 de copii, 33 s-au regăsit în case de tip familial, iar ceilalți 63, în alternative precum asistența maternală, reintegrare, inserție socio-profesională, sau alte servicii de tip familial deja existente în județul respectiv. Foarte rar adopție, datorită vârstei lor.

Raportul de servicii alternative dezvoltate versus copii dezinstituționalizați este de 1 la 27. Deci, la fiecare serviciu alternativ de tip familial dezvoltat, am scos 27 de copii din instituții. 

Acum, în ianuarie 2020, mai sunt 4.665 de copii în instituțiile de tip vechi administrate de autoritățile publice și încă 834 de copii în instituțiile de tip vechi administate de organisme private autorizate, deci mai sunt 5.499 de copii încă instituționalizați, iar circa 60% dintre ei sunt cu nevoi speciale medii, sau severe. Putem emite estimarea rezonabilă că aproximativ 1.800 dintre acești copii vor avea nevoie de plasamente în cel puțin 150 de case de tip familial (dacă păstrăm numărul de 12 copii/CTF), sau cel mult 180 de case de tip familial (dacă micșorăm acest număr maxim acceptat la 10 copii/CTF).

În concluzie, e pertinent să solicitați, pentru exercițiul bugetar 2021-2027 al Uniunii Europene, următoarele obiective corelate programului de dezinstituționalizare, pe Programul Operațional Regional:

• Pentru tinerii care ies din sistemul de protecție a copilului datorită vârstei, soluția cea mai benefică de sprijin post-instituționalizare o reprezintă Centrele de Tranzit, pentru că marea lor suferință e lipsa locuirii. Pur și simplu, nu au un acoperiș deasupra capului. La momentul actual, sunt extrem de puține astfel de centre, cu rol de pilot, doar în Baia Mare și în Botoșani, făcute de noi, în parteneriat cu autoritățile publice locale și preluate de aceștia în administrarea lor. Aici, tinerii pot sta, în medie, doi-trei ani, fiecare într-una din cele 17-18 garsoniere existente într-un astfel de Centru de Tranzit. Solicitați dezvoltarea a 45 de astfel de Centre de Tranzit, pentru a crea în fiecare județ/sector o astfel de alternativă esențială pentru tinerii care ies din sistem. Suprafața desfășurată a unui centru poate fi de 750 metri pătrați. Costul de construcție e, în medie, 600.000 Euro. Așadar, solicitați 27 milioane Euro pentru crearea a 45 de Centre de Tranzit pentru tinerii care părăsesc sistemul de protecție.

• Pentru copiii și tinerii încă instituționalizați, care au nevoie de plasament în case de tip familial, încercați să reduceți numărul de copii la maxim 10. Astfel, conform proiecțiilor de mai sus, puteți să solicitați dezvoltarea a 180 de Case de Tip Familial (CTF). Suprafața desfășurată a unei CTF e de 300 metri pătrați. Costul de construcție e de 240.000 Euro. Așadar, solicitați 44 milioane Euro pentru crearea a 180 de Case de Tip Familial.

• Pentru copiii și tinerii cu nevoi speciale, aflați acasă, cu părinții, este esențială dezvoltarea de Centre de Respiro. Fără acestea, mulți tineri cu nevoi speciale ajung în sistemul instituțional la vârsta adolescenței, din cauză că părinții nu au nici o formă de odihnă, de refacere. Fiecare județ/sector să aibă câte un astfel de Centru de Respiro, iar crearea acestora să fie subsumată programului de dezinstituționalizare, pentru că 60% din copiii încă instituționalizați sunt cu nevoi speciale medii sau severe. Dacă gândim fiecare Centru de Respiro sensibil mai mare decât o Casă de Tip Familial, atunci afirmăm că, la 47 de Centre de Respiro necesare, costul per centru e de 300.000 Euro. Așadar, solicitați 15 milioane Euro pentru crearea a 47 de Centre de Respiro.

• Mulți copii ajung în sistemul de protecție din cauza violenței domestice. Abuzurile fizice, violența conjugală și exploatarea mamelor de soți/parteneri violenți și extrem de violenți duc la traume greu de conceput nu doar pentru mamele victime, ci și pentru copiii captivi în astfel de familii. Pentru cele mai multe dintre mamele captive în astfel de relații toxice, nu există scăpare, pentru că nu au alt adăpost, decât locuința comună cu soțul/partenerul și nu își permit să doarmă în stradă cu copiii. În concluzie, crearea cel puțin a câte unui Adăpost pentru Mame și Copii Victime ale Violenței Domestice, pe modelul Centrelor Maternale, este esențială în fiecare județ/sector. Dacă gândim o structură de aproximativ 8 garsoniere/Adăpost, atunci e necesară o construcție de circa 400 metri pătrați suprafață desfășurată, care va costa, în medie, 350.000 Euro. Așadar, solicitați 17 milioane Euro pentru crearea a 47 de Adăposturi pentru Mame și Copii Victime ale Violenței Domestice.

În total, pentru cele patru tipuri de servicii alternative de tip rezidențial, bazate pe conceptul familial, să solicitați Uniunii Europene cel puțin 103 milioane Euro, prin Programul Operațional Regional, în cadrul programelor de dezinstituționalizare. Detaliile de mai sus vorbesc de la sine.

Pentru prevenirea separării familiale, problema critică e locuirea. Locuințele sociale sunt aproape inexistente în țara noastră, în condițiile în care aproape un milion de oameni supraviețuiesc izolați, în comunități marginalizate. Pentru prevenirea separării familiale prin intervenția aceasta fundamentală, a locuințelor sociale, e nevoie de un calcul separat și, implicit, de un program de finanțare separat, stabilit de comun acord cu Comisia Europeană. La o simplă estimare, dacă am considera că milionul acela de oameni care trăiesc ca în Evul Mediu, excluși social, izolați, fără apă curentă, fără electricitate, fără încălzire, ar fi format din familii de cinci, atunci concluzionăm că sunt necesare aproximativ 200.000 de locuințe sociale, iar această cifră e mult, foarte mult subevaluată. Repere de calcul estimativ există, cea mai bună fiind raportul procentual de locuințe sociale din totalul stocului de locuințe la nivel național, ca medie a Uniunii Europene.

Dar asta e o altă discuție și o păstrăm pentru săptămâna viitoare.

Dacă-ți pasă, mergi între oameni și vezi sărăcia cu ochii tăi

Așa a făcut Andrew Noble, Ambasadorul Marii Britanii la București. Și-a luat o zi și a venit cu noi între oameni, între copii. L-am invitat să vadă ce facem, cu cine lucrăm și ce urmărim cu propunerile noastre de modificări legislative. Așa am văzut copiii celor trei mame pe care le-am adus dintr-o comunitate marginalizată, din câmp, unde nu aveau nu doar casă, dar nici apă, nici încălzire, nici electricitate. Trăiau în noroi, așa cum trăiesc aproape un milion de oameni în țara asta. Pentru copiii ăștia, noua lor viață e ceva ce, până mai ieri, ar fi fost de neimaginat. Acum, sunt curați, stau în căldură, merg la școală și, mai ales, sunt cu mama.

Da. Asta e o ”locuință”. Aici stau și dorm oameni. Părinți și copiii lor. Din astfel de adăposturi improvizate au venit cele trei mame cu copiii lor, de care v-am spus adineaori. Știu. Vă gândiți că găinile, cățeii și pisicile voastre au ”locuințe” mult mai bune ca asta. V-ar fi milă de ele, dacă ar înnopta aici. Ei, pentru sute de mii de copii din jurul nostru, asta e realitatea de zi cu zi. Aici se trezesc, aici se culcă, aici îi mușcă șobolanii, aici îi plouă și-i ninge. Dacă se poate face ceva? O, da. Atât de multe. Doar trebuie ca mai mulți dintre noi să vrem.

Am fost să vedem și copiii dintr-o casă familială. A fost bine. Mult mai bine. I-am văzut veseli, liniștiți, afectuoși și relaxați. Erau ”acasă”. Era limpede. Apoi, am fost să vedem copii din asistență maternală, am vorbit cu tineri dintr-un Centru de Tranzit pentru tinerii care părăsesc sistemul de protecție specială. Din păcate, doar două astfel de servicii de spriin pentru tinerii adulți, care ies din protecția statului, sunt în patrimoniul și administrarea autorităților publice: la Baia Mare și acum va fi încă unul la Botoșani. Dacă merită făcute? Sunt mană cerească: în loc să doarmă sub poduri, în loc să se învelească cu carton și folii de plastic, au vreme să se pregătească de viață și să-și facă un rost. Și nu ajung carne de tun pentru interlopi și proxeneți.

După o zi de vizite, concluziile au fost multe. HMA Andrew Noble ne va ajuta. Așa cum ne-a mai ajuta Ambasada Marii Britanii și în anii dinainte.

Pe ce ne vom concentra împreună? Haideți să vă spun:

1. Prevenirea separării familiale. Pentru că milioane de copii supraviețuiesc în sărăcie și în neajunsuri crunte în țara noastră. Și pentru că au nevoie de părinți la fel de mult ca de aer.

2. Locuințele sociale. Pentru că, dacă nu ai unde dormi, dacă nu ai unde să faci un duș, dacă nu ai unde să te încălzești când e frig afară, poți face orice strategii și orice programe fantasmagorice: totul pornește de la demnitatea umană și de la sănătatea și curățenia fizică. Dacă mergi murdar și mirosind urât la un interviu de angajare, sigur vei fi respins. Iar dacă și copiii tăi merg la școală cu păduchi, cu râie, nespălați și rușinați și înfometați, sigur vor fi segregați și izolați de ceilalți copii și de părinții acestora. Și chiar și de cadrele didactice. Putem spune orice, dar asta e realitatea.

3. Tinerii care ies din sistemul de protecție. Pentru că, după ce au supraviețuit abuzurilor instituționalizării, sunt nevoiți să facă față vieții singuri, fără nici un fel de sprijin și fără vreo urmă de ”familie”.

4. Modificări și propuneri legislative. Pentru că nu contează câți bani aruncăm spre sistemul de protecție și asistență socială, ci contează rezultatele: câți oameni sunt scoși din sărăcie, câți copii sunt incluși social, câți sunt integrați educațional. Pentru că, dincolo de banii cheltuiți, reperele ar trebui să fie tot oamenii. Altfel, banii ăștia nu sunt nici măcar hărtie igienică. Și e înspăimântător că e așa. Că statul cheltuie de nebun, sume colosale, dar copiii tot înfometați sunt, iar familiile tot cumplit de sărace.
   
   

Dacă ți-ar arde casa, ți-ai dori ajutor. De asta alerg la Maraton, duminică. Ajută-mă să-i ajut.

Dacă ar arăta așa casa ta după un incendiu, nu ai ști de unde să începi și ce să faci. Ai fi în stare de șoc. Dacă ai avea și copii, dacă ai fi și sărac, probabil că ți-ar veni să-ți pui capăt zilelor.

Așa arată fosta căsuță a lui Iuliu și a copiilor lui, Aurora, Dumitru și Marcu.

Alerg la Maratonul București pentru ei.

În ciuda tragediei din viața lor, în ciuda foamei, a frigului și a greutăților de tot felul, Iuliu nu renunță la cei trei copii. A fost nevoit să îl lase pe unul dintre gemeni la bunici. Nu are spațiu acum pentru toți trei, dar nu a renunțat la muncă și la speranță. Cu sprijinul nostru și al vostru, locuința sa va fi în curând gata pentru toți cei trei copiii. El a început construcția, iar noi, cu suma de 100.000 de lei pe care ne propunem să o strângem la Maratonul București, putem ajuta la reconstruirea casei pentru cei trei copii și tatăl lor.
Banii obținuți în urma donațiilor voastre vor fi folosiți pentru branșarea la rețelele de electricitate și apă, termoizolație exterioară, finisaje, montarea instalației electrice și sanitare, a sistemului de încălzire și dotărilor interioare: obiecte sanitare, de mobilier și electrocasnice.

Vrem să facem din viitoarea locuință a lui Iuliu o casă decentă. Nimic mai mult. Putem face o familie fericită și pe un tată, eroul de care copiii lui au nevoie!
Eu alerg pentru ei, iar pe voi, vă rog să donați, în linkul de mai jos. Nu mai avem mult timp: doar trei zile.
https://hhc.galantom.ro/stefandarabus