Când ajutorul social devine scuză pentru lene

Bine că putem plăti bani la greu pentru familii nevoiașe, cu tați și mame care nu vor să se angajeze. Bine că ridiculizăm o tentativă de reducere a modalităților de risipire a banului public, prin luarea în calcul a mai multor indicatori de decizie în acordarea sau neacordarea ajutorului social. Bine că ne plângem că asistenții sociali sunt pe cale să devină experți de evaluare a bunurilor săracilor. Dar nu vedem că aceiași oameni săraci refuză să se angajeze pe posturi bune, găsite de asistenți sociali. Mulți dintre ei, decât să se angajeze, mai bine trăiesc pe ajutor social. Și atunci, de ce să turnăm bani cu găleata în familii care pot să lucreze? De ce să cheltuim degeaba, acolo unde sunt oameni apți de muncă, sănătoși, întregi la minte și la trup?

Prin încăpățânare, prin lene, dar și prin constatarea că ”se poate și asa”, leneșii capătă statut de ”asistați social”, dar mai mult, își mențin copiii în condiții de sărăcie cumplită. În asemena situații, copiii ar trebui luați de lângă acești părinți, care le pun viața și sănătatea în pericol.

Da, sunt niște excese în modul de realizare a indicatorilor pentru acordarea ajutorului social, dar, per ansamblu, măsura e bună și va duce la diminuarea risipirii banului public și la creșterea angajărilor în muncă. Pentru că, adevăratul ajutor social pentru cel nevoiaș, e un loc de muncă. M-am săturat de eternii asistați social, care fug de muncă precum dracul de tămâie.