De ce sunt aduși copiii în instituții? Părerea mamelor

De cele mai multe ori, judecăm părinții copiilor care ajung în instituții. Dacă e vorba de bebeluși, cu atât mai mult. E ușor să vorbim de abandon, de părăsire, de nesimțirea mamelor. Putem chiar să le spunem oameni fără suflet. De prea puține ori aflăm resorturile efective care duc la separarea copiilor de părinții lor. Mai ales separarea de mame, în secții de maternitate, imediat după naștere. Lipsa de asistenți sociali în fiecare secție de maternitate duce la ignorarea problemelor majore de depresie, întâlnite de cele mai multe dintre mame, cu precădere de cele sărace, sau fără ajutorul familiei. Lipsa de asistenți medicali în comunitate, care să poarte conversații din timp cu femeile însărcinate, duce la ignorarea acelor situații de sărăcie, de singurătate, sau de vulnerabilitate accentuată, care sunt simptomatice pentru mamele pe cale să ajungă fără copiii pe care i-au născut.

Mamele disperate ajung să fie separate de copiii lor din cauza incapacității de sprijin a sistemului de protecție socială, din cauza absenței pârghiilor de sprijin prompt. Dacă o asistentă medicală ar trage un semnal de alarmă în privința unei tinere pe cale să nască și a limitărilor materiale/psihologice/familiale, multe nenorociri ar fi ocolite. Mulți bebeluși ar rămâne alături de mamele lor. Pentru că depresia de după naștere, precum și refacerea legăturilor cu familiile proprii - ar fi rezolvate prin sprijinul celor în măsură să facă asta.

Cred că, de cele mai multe ori, mamele nu vor să-și lase copiii altora. Dar disperarea, sărăcia și lipsa de sprijin din partea celor din jur le fac să presupună că oricine, în afară de ele însele, pot să îngrijească mai bine pruncul pe care l-au născut. Oare ce coșmar mai mare decât ăsta, pentru un părinte?