Despre puterea cuvintelor în relațiile dintre părinți și copii
Una dintre dilemele mele obsedante este legată de felul în care reușesc (sau nu) să comunic cu copiii mei. Mă apasă deseori gândul că poate nu fac față, că aș putea aborda problemele lor cu mai mult tact și înțelepciune. De prea multe ori, în vârtejul vieții de zi cu zi, uit să iau în considerare cealaltă perspectivă, celelalte idei și opinii. Și din lipsă de timp, ori din deficit de răbdare, ignor oportunități din care copiii ar putea să iasă mai câștigați, mai pregătiți pentru ziua de mâine. Apoi mă copleșesc regrete și remușcări. Mai mult, îmi promit să fiu mai atent „data viitoare” și să nu las să treacă degeaba clipe ce pot rămâne în memoria noastră comună ca amintiri frumoase, iar nu ca păreri de rău schimonosite în resentimente. Cartea scrisă de Adele Faber și de Elaine Mazlish (, Ed. Curtea Veche, București, 2002) descrie părinților și profesorilor moduri de relaționare care au capacitatea să ofere copiilor putere, prin forța emanată de cuvintele pe care le spunem, de limbajul pe care îl folosim. Prin gesturi și cuvinte, le dăm putere, le întărim încrederea în sine. Sau, prin aceleași gesturi și cuvinte, putem să le oferim contrariul, dezbinând materialul din care sunt plămădiți. De câte ori nu negăm sentimentele copiilor, în loc să le traducem în cuvinte? Sau criticăm și dăm sfaturi, în loc să le acceptăm trăirile? Gândiți-vă doar la multitudinea de situații când vrem să fim ascultați, dar fără ca noi înșine să avem capacitatea să auzim, să ascultăm. Ne certăm, pentru că e la îndemână, aplicăm pedepse, pentru că e mai simplu decât să oferim opțiuni, sau alternative. Sădim sentimente de furie și de neputință, în loc să arătăm că situațiile grele pot fi depășite. Din lejeritate și din lipsă de timp, amenințăm și ironizăm, în loc să îi ajutăm să se descurce în viața de zi cu zi. Ignorăm anxietatea, trauma și deprimarea care își fac loc, încetul cu încetul, în mintea lor, cu efecte care pot fi devastatoare pentru viitorul copiilor.
Cred că haosul cotidian ne împiedică să analizăm, împreună cu copiii, problemele ce apar și să găsim soluțiile potrivite. Soluții pe care copiii le-ar aplica mult mai mult. Ne e dificil să rezolvăm și problemele noastre, ceea ce înseamnă că ne e și mai dificil să le rezolvăm pe ale lor. Suferim de deficit de încredere în cei din jur, în sistemele din care facem parte, iar acest deficit de încredere se transferă și asupra modului în care judecăm copiii. Îi insultăm, sau suntem sarcastici, într-un joc subconștient de putere. Nu-i așa – suntem adulți, iar asta pare să fie suficient. Îi etichetăm cu ușurință, transpunându-i în „roluri” din care cu greu vor mai ieși.
Sunt precum plămada din care-i clădim.
Nu avem timp să-i lăudăm, să le remarcăm reușitele. Nu avem timp pentru întrebările lor. De multe ori, abia avem vreme să observăm că sunt în preajma noastră. Cresc, înțelegând că sunt mai importanți colegii de la birou, sarcinile de serviciu, delegațiile și convorbirile telefonice. Oare ce consecințe au toate acestea asupra copiilor de lângă noi?
Deveniți adulți, copiem aceleași comportamente și le transpunem în realitate între noi: lipsesc respectul, încrederea și capacitatea de ascultare, printre altele. Și ne zbatem, de multe ori, într-un dialog al surzilor.
Apărut în Dilemateca, Anul V, nr. 51, August 2010, p. 23