Organizațiile non-guvernamentale, în comă
Statul român nu finanțează organizații non-guvernamentale. Dacă o face, atunci ONG-urile devin vulnerabile, iar finanțarea e ghidată de cât de cuviincioase sunt acestea cu autoritățile. Organizațiile din străinătate taie finanțările celor din țară, pe motiv că suntem în UE și prin urmare ONG-urile se pot auto-susține din surse interne, sau din surse care țin de finanțările structurale. Greșit. Finanțările structurale pretind plăți în avans, pe aproximativ șase luni. Dacă nu ai bani să susții un proiect (asta în situația în care-l câștigi) ești falimentar. Pui pe drumuri angajați, dezbini programe, disipezi proiecte. Care înseamnă oameni.
Rareori am simțit mai puternic decât acum cât de firavă e societatea civilă în România, prin prisma organizațiilor non-guvernamentale. Foarte multe dispar, mor, sau se apropie de dispariție. Cele care rămân, atâtea câte sunt, devin prea puține ca să mai poată reprezenta o formă de presiune. Aparent, câștigă autoritățile statului, care câștigă o poziție de putere și un ascendent concret. Practic, pierde toată lumea, pentru că formele de presiune ale ONG-urilor aduc o balanță de care lumea civilizată profită pentru optimizări de politici sociale, de practici comunitare, sau de procedurări administrative.
Prea puțin se învață la noi din greșeli. Parcă e mai bine să ascundem mizeria sub preș. Iar cei care au curajul s-o scoată și să vrea s-o elimine - mai bine să dispară. Acesta pare să fie mesajul. E un paradox: cu cât vrei să faci mai mult bine, cu atât mai mult ești perceput ca actor al unei organizații care incomodează.