Despre tragediile care nasc alte tragedii, sau despre bătrânii și copiii aflați în grija statului

În doar o lună și jumătate, tragedia de la Crevedia a acoperit tragedia tinerei Alexandra, lăsată să moară după șapte ore în care nu a primit îngrijiri medicale, care a acoperit tragedia din Alba, unde un tânăr băut a izbit șase tineri, omorându-i pe trei dintre ei, care a acoperit tragedia celor doi tineri, Roberta și Sebi, spulberați de mașina unui tânăr șofer drogat, care a acoperit tragedia din ”azilele groazei”.

Cu alte cuvinte, dramele se petrec săptămânal în jurul nostru, ajungând aproape la un efect de banalizare. Nu mai resimțim catastrofa și drama la adevărata lor amploare, ne amorțim și trecem de la una la alta, după expresia proverbială, că ”orice minune ține trei zile”. Cam atâta ne menține și atenția colectivă orice dramă, pentru că următoarea apare și nu ne lasă timp să o procesăm, darmite să acționăm, trăgând niște concluzii, sau învățând ceva din acestea. Rămân niște demisii, poate câteva procese, promisiuni politice și apoi praf în ochi, pentru că totul e dat uitării în vârtejul tragediilor care se succed că abia avem timp să le percepem la adevărata lor greutate.

La fel s-a întâmplat și cu azilele de bâtrâni, după scandalul de acum dat uitării. Șase săptămâni e mult prea mult pentru memoria colectivă a unei țări în care dramele se acoperă una pe alta, în breaking news. Niște procese, niște bestii cu față umană puse în arest la domiciliu, niște politicieni care ”suferă” că nu mai pot candida la primărie și în rest, viața merge mai departe. Rămân și niște aberații, din ciclul celor care se întâmplă ca să ne prefacem că facem totuși ceva: autorități de tot felul, brusc prezente și mai rigide ca oricând, fiecare dintre ele aducând regulile și condițiile ei, oricum, dar numai nu în interesul celor care ar trebui să beneficieze de acest sistem: bătrânii și copiii aflați în protecția statului.

De ce se întâmplă tragedii precum cele din azilele de bătrâni? Să enumerăm câteva motive.

Sistemul de protecție a adulților cu dizabilități aflați în grija statului nu a fost reformat. Asta e realitatea crudă. Avem aceleași centre mamut, cu singura diferență adusă de furnizorii privați de servicii rezidențiale pentru vârstnici, dar aceste servicii sunt o bombă cu ceas fără monitorizare reală, pentru că mulți dintre furnizorii de servicii de acest fel vor să maximizeze profitul, aproape cu orice preț. La o inventariere a serviciilor sociale ale căror licențe au fost ridicate, observăm că 80-85% sunt private, doar 15-20% fiind administrate de stat.

E un decalaj de decenii între reforma realizată în sistemul public de protecție a copilului și lipsa de reformă din sistemul public de protecție a adulților aflați în grija statului. De aici, consecințe printre care și scandalul ”azilelor groazei”. Degeaba ne oripilăm, degeaba ne scandalizăm, dacă 25 de ani nu am făcut nimic. Degeaba așteptăm minuni peste noapte, profeți și minuni care să facă într-o lună ce nu s-a făcut în 25 de ani. Reforma unui sistem e un maraton, nu un sprint, iar acest maraton va dura nu ani, ci zeci de ani, pentru că îl începem, de fapt, de la zero. În sistemul public pentru protecția copilului, reforma s-a făcut de 25 de ani încoace. Au pus umărul laolaltă, și organizațiile neguvernamentale, și autoritățile publice. Nu spune nimeni că e perfect, nici că nu mai sunt multe, foarte multe de făcut, însă distanța dintre locul în care a ajuns reforma din sistemul de protecție a copilului și cea în care se află sistemul de protecție a vârstnicilor – e enormă.

Centrele în care au fost depistate aceste drame sunt private. Adică o seamă de așa-zise ONG-uri, cu istoric și cu experiență discutabile, își asumă ”protecția” unor vârstnici. Aceste centre private ar trebui monitorizate constant, de autoritățile publice. Dar cadrul legislativ e foarte slab atunci când e vorba de proceduri de monitorizare. Așa că aceste centre sunt, de cele mai multe ori, lăsate în voia Domnului, iar de aici până la abuzuri și drame nu mai e decât un pas.

Un sistem bolnav, precum cel al adulților aflați în grija statului, se construiește cu soluții, cu efort și conlucrare, nu doar cu venin, critici și otravă. Culpa nu e doar într-o parte, culpa e comună! Nu doar ”statul” e de vină, de vină e și societatea civilă și organizațiile care se mulțumesc să spună că ”nu se face”, ”nu se lucrează”, sau ”se fură”. Da, așa e, nu se face, nu se lucrează și se fură, dar unde au fost totuși, de atâția amar de ani, organizațiile care se ocupă de adulți cu nevoi speciale, ce au făcut, ce au reformat? Care e plus-valoarea adusă? Unde o vedem? Dincolo de critici, sentințe și platitudini? Da, de vină suntem toți. Să ne asumăm asta.

Pericolul derapajelor și al regreselor în sistemul de protecție a copilului e foarte real în acest moment, datorită fenomenului de acaparare sub aceeași umbrelă a celor două sisteme: copiii și adulții. Ideea de bază a reformei din sistemul de protecție a copilului a fost și este înlocuirea mediului instituțional, cu un mediu cât mai apropiat de cel familial. Cu alte cuvinte, orfelinatele, instituțiile centrele de plasament, sau cum vreți să le numiți, au fost desființate, iar în locul lor au fost create o serie de servicii alternative, bazate pe conceptul familial. Așa au apărut rețelele de asistenți maternali, centrele mama și copilul, centrele de zi, casele de tip familial, apartamentele de tip familial, pe lângă programele de prevenire a separării familiale, de reintegrare a copiilor înapoi în familiile lor, sau sprijinul pentru tinerii care sunt pe cale să iasă din sistemul de protecție.

Acum însă, controalele dezlănțuite de agențiile și autoritățile care vor să se exonereze de orice culpă lovesc din plin și în sistemul de protecție a copiilor aflați în grija statului. Consecințele sunt grave și puterea legală a agențiilor, direcțiilor și autorităților de tot felul riscă să spulbere progresul făcut timp de decenii într-un domeniu vast, cum e cel al protecției copilului.

Să vă enumăr doar câteva dintre aberațiile solicitate de aceste controale venite pe bandă rulantă, în casele și în apartamentele de tip familial:

Să se afișeze programul de curățenie la toalete, la intrarea în băi.

Să se afișeze meniul, avizat de medic nutriționist, în bucătării, în fiecare zi.

Să se monteze camere de luat vederi, în interiorul caselor, pentru că ”sunt spații publice”…

În casele și apartamentele familiale în care trăiesc copii tipici, se pretind băi adaptate celor cu nevoi speciale, iar pentru asta se ridica licențele acelor servicii sociale. La fel, în cazul rampelor la intrarea în casele familiale și în apartamente, chiar dacă aceste servicii funcționează de multă vreme foarte bine și au fost licențiate până acum.

Să se afișeze semne și săgeți prin case, din același motiv, pentru că aceste case și apartamente ”sunt spații publice”.

Așadar, toate eforturile de a face din aceste case și apartamente familiale niște locuri care să semene cât mai mult cu un ”acasă” pentru copiii care trăiesc în ele se duc pe apa sâmbetei. Orice idee de a centra sistemul în jurul copilului, și nu invers – o aruncăm la gunoi, pentru că esențial e doar ca reprezentanții acestor agenții și autorități să doarmă ei liniștiți, că birocrația e în regulă și, nu-i așa, nimeni nu-i poate acuza pe ei de nimic.

Toate eforturile de a face ceva bun într-un sistem cum e cel de protecție a copilului, toate demersurile de reformă, se năruiesc pentru că nevoia de protejare a intereselor agențiilor verificatoare e atotputernică.

Și uite-așa, un cataclism binemeritat în sistemul de protecție al adulților aflați în grija statului duce la un cataclism cu consecințe absolut distructive în sistemul de protecție al copiilor. Iar lipsa de reformă și înțepenirea în anacronism a sistemului de protecție a adulților, riscă să ducă la distrugerea reformei realizate în sistemul de protecție a copiilor.