Ștefan Dărăbuș

Kilimanjaro a fost un munte mai greu decât mă așteptam. Văzut de departe, nu pare cine știe ce. Zăpada adunată de la mijloc în sus îți poate spune că acolo se complică un pic situația. Călătoria până pe munte e ieșită din tipare, pentru că înțelegi încă o dată cât de diferită e Africa de lumea în care trăim de obicei.

Drumurile prăfuite, fără asfalt, oamenii simpli, copiii aproape dezbrăcați, dar toți senini și cu zâmbetul pe buze. O dată ce am început să urc, m-a surprins grija pentru natură, atenția la orice balast putea fi lăsat pe parcurs și traseele meticulos monitorizate. Muntele e ținut sălbatic, e o comoară pe care localnicii și-o protejează cu adevărat. M-a lovit o insolație după prima zi, pentru că nu mi-am acoperit gâtul și mâinile. Soarele era foarte puternic. Nopțile erau foarte reci, așa că, după încă o zi, am făcut o infecție pulmonară la limită cu pneumonia. Peisajele sunt uluitoare, iar urcarea se îngreuna de la o zi la alta. În fiecare zi, urcam vreo patru-cinci sute de metri mai mult și coboram ulterior, doar pentru aclimatizare. Altitudinea tot mai mare îmi juca feste și au început durerile de cap în ziua 2. Împrejurimile erau tot mai golașe, pe măsură ce urcam tot mai mult spre fauna alpină, austeră. Zilele trei și patru m-au dus spre limite, eram oricum epuizat de infecția pulmonară, dar îmi plăcea enorm muntele și spațiul parcă lunar. Nu puteam dormi noaptea, eram surescitat, astea erau efecte ale altitudinii. Îmi bătea inima foarte tare, de parcă alergam fără oprire. Beam patru litri de apă pe zi, să suplimentez lipsa oxigenului. Nivelul de oxigen, pe Kilimanjaro, e de 52%, adică jumătate din norma cu care orice om e obișnuit. Dintre colegii din jurul meu, tot abandonau câte unul și am înțeles că proporția de 33% rată de succes în ascensiune nu era deloc o glumă, ci doar o statistică adevărată. Am mai înțeles că nu conta cât de pregătit fizic erai, nici ce fel de condiție fizică aveai, conta mai mult rezistența organismului tău la provocarea altitudinii. Cei aproape 6.000 metri altitudine cât are Kilimanjaro te încearcă din plin și te seacă de resurse. În escalada finală, începută după miezul nopții, îmi repetam obsesiv ”pole-pole”, leit-motivul ”încet-încet”, sau ”pas cu pas”, mecanismul prin care am făcut față efortului de șase ore de urcare continuă, pe o pantă cu pietre mărunte, care îmi fugeau de sub picioare tot la doi pași. Când s-a crăpat de ziuă, am ajuns și eu sus, pe vârf, între zăpezi. După 20 de minute, am început coborârea, iar asta a fost faza cea mai dificilă a expediției, pentru că a fost un efort pe care l-am perceput drept supraomenesc, după efortul maxim al escaladei. Eram undeva la granița dintre real și ireal, iar capul îmi vâjâia fără întrerupere, asemeni unui vârtej care nu se mai termina. Am coborât pe o vale îngustă, între aceleași pietre mici, care mi-o luau înainte, eram ca o sanie, cu pietre în loc de zăpadă. Pe la prânz, ajuns jos, în prima tabără de sub vârf, pe o ploaie deasă, am adormit instant într-un cort cât o casă, jos, pe noroi, între picioarele celor care umblau în jurul meu. Învelit în sac, chiar nu-mi păsa de nimeni și de nimic. Nu voiam decât să fiu lăsat în pace să dorm. O dată ce m-am trezit, am continuat drumul spre tabăra noastră, dar era deja lejer, trăiam împlinirea reușitei și zâmbetul nu mi-l mai ștergea nimeni de pe față. Escalada pe Kilimanjaro e una dintre cele mai frumoase amintiri pentru mine.