Câtă hârțogărie și câtă interacțiune reală cu copiii

Dacă parcurgi rapoartele scrise din serviciile de protecție a copilului, ai impresia că se lucrează la greu cu copiii. Dar dacă vrei să surprinzi activitățile efective făcute cu ei, apar surprizele: lipsesc ieșirile în aer liber, lipsesc lucruri simple, precum mersul la frizer, sau la dentist. În acte stăm bine, toate standardele sunt în grafic. În fapt, stăm prost: copiii sunt lipiti de ecranele televizoarelor din living, prea puțin în aer liber, prea puțin incluși în activități sportive, în cluburi de aptitudini, sau  pur și simplu, de socializare. Experiențe firești, precum cumpărăturile de haine, sau pantofi - sunt rarisime, asta în cazurile fericite. E o prăpastie între textele rapoartelor și realitatea cotidiană.

Hârtiile și documentele au și ele rolul lor. Problema noastră e că, în sistemul nostru, birocrația e infinit mai importantă decât firescul vieții de zi cu zi a copiilor.

Tinerii care sunt scoși din sistemul de protecție au nevoie de sprijin

Un număr de 4.261 de tineri aflați în sistemul de protecție a copilului în 2012 au vârsta de peste 15 ani. Alți 2.181 au vârsta între  12 și 14 ani. Prin urmare, sunt 6.442 de tineri în sistemul de protecție de tip vechi. Dacă ne gândim că numărul total al copiilor aflați în instituții de tip vechi în România este de 8.721, atunci 73,86% dintre cei aflați în instituții de tip vechi sunt tineri care, în următorii ani, vor părăsi sistemul de protecție a copilului, fără modalități clare de sprijin, care să le confere o șansă reală de integrare socio-profesională. Acestea sunt datele relevate de Auditul Serviciilor Sociale pentru Copii din România, realizat de HHC România anul acesta.  Ce primesc tinerii care sunt scoși din sistemul de protecție? Nimic. Nici o formă de sprijin. Nici un ajutor real. După ce sistemul le amputează încrederea în sine, după ce instituțiile le distrug copilăria, după ce abuzurile de orice fel le ciuntesc anii care ar trebui să fie cei mai frumoși - ajung în stradă, la mâna interlopilor și a profitorilor de orice fel.

Un sistem de sprijin trebuie pus în funcțiune. Se poate. Modelele și metodologiile există. Trebuie doar voință pentru aplicarea lor. Și atunci, mii de tineri își vor putea începe viața cu dreptul.

Tot mai mulți copii supraviețuiesc în mizerie

Ghetourile de la margini de orașe cresc pe zi ce trece. Numai Baia Mare are vreo șapte ”pungi de sărăcie”, după jargonul celor din serviciile sociale. Dacă inițial se vorbea de romi, cred că suntem în situația în care etnia nu mai are relevanță: tot mai mulți etnici români se regăsesc în ghetouri fără apă, fără electricitate, fără încălzire. Dacă intri aici, parcă mergi înapoi în Evul Mediu. Deși, cred că și atunci era mai curat. Copiii sunt negri de jeg, nu mai știi dacă sunt romi, români, unguri, ori sași. La urma urmelor, sunt copii. Și dacă tragem linia, vorbim despre oameni. Cheltuim din bugetul de stat miliarde de Euro pentru fel de fel de modernizări, dezvoltări, planuri de fezabilitate și alte teorii care costă sume astronomice. În timp ce problema asta umană, care ține de fundamentele civilizației și ale grijii față de omul de-aproape, e suspendată undeva între detașare, nepăsare, ignoranță și prejudecată.

Cu echivalentul a 20 de kilometri de autostradă, s-ar putea rezolva foarte multe din problemele sociale ale României. Și mii de copii ar înceta să mai supraviețuiască în condiții crâncene, pe care cei mai mulți nici nu ni le putem imagina. Ne uităm la televizor, la sărăcia cruntă a copiilor și a familiilor din Africa, din sudul Americii, din ghetourile din India. Ar fi mult mai simplu să dăm o raită la capăt de oraș, să le vedem pe toate astea ”live”.

Mamă ucisă de partener, șase copii rămân la bunică

E una dintre dramele de care ne lovim des. Șase copii rămân pe drumuri. Mama e pradă violenței domestice. Noroc cu bunica. Dar și aici, e nevoie de acoperirea taxelor restante, care însumează aproximativ 9.000 lei. Fără plată, bunica ajunge pe stradă ea însăși, în scurtă vreme. Așa că, la propunerea direcției de protecție a copilului, achităm taxele restante, iar copiii pot rămâne alături de bunică, în apartamentul ei. Altfel, toți copiii ajung în instituții, sau în centrele rezidențiale din sistemul de stat. Iar statul plătește în jur de 2.000 de lei pe lună per copil. Adică vreo 12.000 lei pe lună pentru toți șase. Și ar rămâne în sistem ani de zile, cu suma plătită de stat -  multiplicată exponențial. Nu ar fi mult mai ușor pentru toată lumea să avem o legislație care să permită serviciilor publice specializate în protecția copilului investiția în prevenirea separării copiilor de familie? În primul rând, am evita trauma suferită de copiii care ajung în instituții, cărora parcă nu le e de ajuns lovitura cruntă a separării de părinți. Pe lângă evitarea unor cheltuieli foarte mari, rezultate din lipsa de acțiune proactivă și din absența metodologiei și a legislației care să permită prevenirea separării copilului de familie.

Oricum, copiii rămân alături de bunică, în familie. Dar problema de esență rămâne: până când nu avem o lege care să permită autorităților statului să cheltuiască bani pentru prevenirea abandonului, foarte mulți copii vor intra în sistemul de protecție, cu consecințe dramatice asupra copilăriei lor în primul rând, dar și asupra bugetului de stat.