Experiența instituționalizării. Sau despre cum să transformi drame în modele de urmat
Un interviu de Maria ANTICĂ
Notorietatea scandalurilor internaționale de după căderea regimului comunist privind condițiile inumane în care creșteau copiii în orfelinatele din România și adopțiile lor e încă proaspătă în memoria noastră. În ultimii ani, însă, tot la nivel internațional, se discută din ce în ce mai mult despre progresele înregistrate în acest domeniu de către România, care a ajuns să fie un exemplu de bune practici pentru state din toată lumea. Despre aceste evoluții, precum și ce anume ar mai trebui făcut, într-o discuție cu Ștefan Dărăbuș, directorul național al Fundației Hope and Homes for Children România.
Maria Antică: Ce anume a fost bine făcut în domeniul protecției copilului și în cel al dezinstituționalizării în România?
Ștefan Dărăbuș: La începutul anilor 2000, nu existau servicii alternative bazate pe familie. Era un singur sistem de tip vechi, casa de copii, care numai casă nu era. Dacă privești la nivel macro, se observă o evoluție cantitativă: aveam 100.000 de copii în institutiile de tip vechi, pe atunci în număr de aproximativ 470. Acum sunt 8.800 de copii și aproximativ 160 de astfel de instituții. Spre deosebire de acum 13-14 ani, avem centre maternale, centre de primire în regim de urgență și case de tip familial. În plus, nu exista pe atunci niciun fel de stopare a intrării unui copil în instituție, un bebeluș de 5 luni putea fi luat în sistem, pe când acum doar cei cu vârsta minimă de 3 ani pot fi instituționalizați, fapt ce denotă o înțelegere mai aprofundată la nivelul structurilor de stat pentru importanța pe care o are un mediu familial în dezvoltarea unui copil.
Maria Antică: Unde ar mai trebui să lucrăm?
Acum avem aproximativ 23.000 de copii în alternative de tip familial, 18-19.000 care cresc în asistență maternală, 9.000 în institutii și alții în plasament simplu. Pentru noi, orice copil instituționalizat e cu un copil prea mult, iar problema este că, de fapt, avem un număr aproape constant de 64-65.000 de copii în sistem, în fiecare din ultimii 10 ani.
În același timp, nu poți spune că ai un sistem de protecție al copilului normal în situația în care aproape 60% din cei aproximativ 8.000 de copii pe care îi mai ai în instituții sunt cei cu nevoi speciale. Nu mai poți spune nici că protecția copilului e o prioritate pentru tine în momentul în care nu te folosești de fondurile structurale pentru a dezvolta alternative în sistem sau servicii inovative. Și nici o monitorizare a evoluției copiilor nu poți face eficient, câtă vreme asistenții sociali, cei de la baza acestui sistem, sunt ei înșiși exemple de cazuri sociale, din cauza salariilor mici și a lipsei de asistență financiară solidă pentru anchetele pe care trebuie să le facă pe teren.
E nevoie de reducerea numărului de copii din sistem și rămânerea lor alături de familiile din care provin. Provocarea în acest moment înseamnă o schimbare de paradigmă: de la cea reactivă la una proactivă, de prevenire. Pentru o mamă cu șase copii, care a ajuns într-o situație critică, statul nu îi oferă decât opțiunea de a-i lăsa în grija lui, legându-se la un cost total de aproximativ 316.000 de euro, vreme de opt ani (statistic vorbind, atât stă un copil în sistemul public). Alternativa ar fi să oferi protecție mamei și copiilor, ajutând-o să-și găsească un loc de muncă, oferindu-i un sprijin material pe un an de zile și, în funcție de caz, plătindu-i o chirie pe un an sau doi. Deși cuantumul acestor forme alternative de sprijin pare mai mare într-o primă fază, e cu mult mai mic decât suma pe care statul ar cheltui-o cu cei 6 copii luați direct în grija lui. Nu există, în acest moment, o modalitate prin care acest lucru să se întâmple, iar o astfel de schimbare ar reprezenta etapa de calitate în care ar trebui să intrăm.
Maria Antică : Cu toate acestea, potențial de „export” al expertizei și experienței acumulate în domeniul dezinstituționalizării din România există.
Ștefan Dărăbuș: Disfuncțiile acestea reprezintă ceea ce noi mai trebuie să facem. Cu bune și cu rele, România e un studiu de caz extraordinar pentru că a ajuns într-o perioadă scurtă de timp atât de departe. Pentru multe din statele din jur și din lume, România este un exemplu legitim de bune practici și de la care au ce învăța, ele fiind foarte departe de a-și asuma procesul de dezinstituționalizare. Avem un centru de formare și schimb de experiență în România, primim vizite ale reprezentanților altor state și ale ONG din țări precum Bosnia, Belarus, Republica Moldova, Ucraina sau Bulgaria, dar și din Africa sau America Latină.
Interviu apărut în Foreign Policy România, nr. 43, dec. 2014/ian. 2015
