Experiența instituționalizării. Interviu apărut în Foreign Policy România

in ,

Experiența instituționalizării. Sau despre cum să transformi drame în modele de urmat Un interviu de Maria ANTICĂ

Notorietatea scandalurilor internaționale de după căderea regimului comunist privind condițiile inumane în care creșteau copiii în orfelinatele din România și adopțiile lor e încă proaspătă în memoria noastră. În ultimii ani, însă, tot la nivel internațional, se discută din ce în ce mai mult despre progresele înregistrate în acest domeniu de către România, care a ajuns să fie un exemplu de bune practici pentru state din toată lumea. Despre aceste evoluții, precum și ce anume ar mai trebui făcut, într-o discuție cu Ștefan Dărăbuș, directorul național al Fundației Hope and Homes for Children România.

Maria Antică: Ce anume a fost bine făcut în domeniul protecției copilului și în cel al dezinstituționalizării în România?

Ștefan Dărăbuș: La începutul anilor 2000, nu existau servicii alternative bazate pe familie. Era un singur sistem de tip vechi, casa de copii, care numai casă nu era. Dacă privești la nivel macro, se observă o evoluție cantitativă: aveam 100.000 de copii în institutiile de tip vechi, pe atunci în număr de aproximativ 470. Acum sunt 8.800 de copii și aproximativ 160 de astfel de instituții. Spre deosebire de acum 13-14 ani, avem centre maternale, centre de primire în regim de urgență și case de tip familial. În plus, nu exista pe atunci niciun fel de stopare a intrării unui copil în instituție, un bebeluș de 5 luni putea fi luat în sistem, pe când acum doar cei cu vârsta minimă de 3 ani pot fi instituționalizați, fapt ce denotă o înțelegere mai aprofundată la nivelul structurilor de stat pentru importanța pe care o are un mediu familial în dezvoltarea unui copil.

Maria Antică: Unde ar mai trebui să lucrăm?

Acum avem aproximativ 23.000 de copii în alternative de tip familial, 18-19.000 care cresc în asistență maternală, 9.000 în institutii și alții în plasament simplu. Pentru noi, orice copil instituționalizat e cu un copil prea mult, iar problema este că, de fapt, avem un număr aproape constant de 64-65.000 de copii în sistem, în fiecare din ultimii 10 ani.

În același timp, nu poți spune că ai un sistem de protecție al copilului normal în situația în care aproape 60% din cei aproximativ 8.000 de copii pe care îi mai ai în instituții sunt cei cu nevoi speciale. Nu mai poți spune nici că protecția copilului e o prioritate pentru tine în momentul în care nu te folosești de fondurile structurale pentru a dezvolta alternative în sistem sau servicii inovative. Și nici o monitorizare a evoluției copiilor nu poți face eficient, câtă vreme asistenții sociali, cei de la baza acestui sistem, sunt ei înșiși exemple de cazuri sociale, din cauza salariilor mici și a lipsei de asistență financiară solidă pentru anchetele pe care trebuie să le facă pe teren.

E nevoie de reducerea numărului de copii din sistem și rămânerea lor alături de familiile din care provin. Provocarea în acest moment înseamnă o schimbare de paradigmă: de la cea reactivă la una proactivă, de prevenire. Pentru o mamă cu șase copii, care a ajuns într-o situație critică, statul nu îi oferă decât opțiunea de a-i lăsa în grija lui, legându-se la un cost total de aproximativ 316.000 de euro, vreme de opt ani (statistic vorbind, atât stă un copil în sistemul public). Alternativa ar fi să oferi protecție mamei și copiilor, ajutând-o să-și găsească un loc de muncă, oferindu-i un sprijin material pe un an de zile și, în funcție de caz, plătindu-i o chirie pe un an sau doi. Deși cuantumul acestor forme alternative de sprijin pare mai mare într-o primă fază, e cu mult mai mic decât suma pe care statul ar cheltui-o cu cei 6 copii luați direct în grija lui. Nu există, în acest moment, o modalitate prin care acest lucru să se întâmple, iar o astfel de schimbare ar reprezenta etapa de calitate în care ar trebui să intrăm.

Maria Antică : Cu toate acestea, potențial de „export” al expertizei și experienței acumulate în domeniul dezinstituționalizării din România există.

Ștefan Dărăbuș: Disfuncțiile acestea reprezintă ceea ce noi mai trebuie să facem. Cu bune și cu rele, România e un studiu de caz extraordinar pentru că a ajuns într-o perioadă scurtă de timp atât de departe. Pentru multe din statele din jur și din lume, România este un exemplu legitim de bune practici și de la care au ce învăța, ele fiind foarte departe de a-și asuma procesul de dezinstituționalizare. Avem un centru de formare și schimb de experiență în România, primim vizite ale reprezentanților altor state și ale ONG din țări precum Bosnia, Belarus, Republica Moldova, Ucraina sau Bulgaria, dar și din Africa sau America Latină.

Interviu apărut în Foreign Policy România, nr. 43, dec. 2014/ian. 2015

Despre societatea civilă

in , ,

O nouă paradigmă

Lipsa de finanțare e punctul critic în organizațiile non-guvernamentale. Degeaba ai idei, dacă nu ai resurse prin care să le și pui în practică. Dacă tot am început cu punctele slabe, continui cu menționarea unei atitudini defetiste, prezente într-o mare măsură în mediul ONG. Un spirit mioritic, persistent și deranjant. Un aer de victime, pe care-l adoptă, nu știu de ce și nici cu ce scop, o seamă de colegi de breaslă. De aici, pornesc gesturi, tipuri de discurs public și comportamental organizațional, care reușesc orice, dar nu să ducă la chestiuni constructive.

Revenind la mediul extern al punctelor slabe, nu are cum să nu te obosească constantele îngustări de perspectivă de sustenabilitate, continuele dispariții ale surselor de finanțare. Au rămas doar fondurile structurale, dar ca să le poți accesa, trebuie să fii sustenabil și să ai cashflow constant. În lipsa fluxului de numerar nu poți funcționa. Degeaba ai acces la finanțări, dacă nu poți respira între tranșele de bani, care sunt rare și arbitrare.

Avem și puncte tari, cu siguranță. Tinerețea celor din mediul ONG, creativitatea, inovația specifică unor oameni care sunt aici pentru că au vocația asta și pentru că le place într-adevăr ceea ce fac. Alte avantaje țin de racordarea la curentul pro-implicare socială, tot mai pregnant în business, în societate în ansamblu. Astăzi, dacă firma în care lucrezi nu e responsabilă social, înseamnă fie că e foarte mică, fie că a pierdut contactul cu realitatea. De aici, o serie de oportunități, de parteneriate posibile și de acces la resurse. A crescut și bazinul de audiență pentru proiecte sociale, non-profit, pentru că oamenii vor să simtă că au o contribuție la lumea din jurul lor, că fac o diferență, iar asta devine o valoare tot mai relevantă, cu toate caracteristicile unei valori care se transformă în ceva imperativ și, ulterior, într-un dat firesc.

Deja, în stadiul actual, responsabilitatea socială s-a transformat într-un ”must have” al companiilor medii și mari, a devenit ”hip” și ține de ”buzz”-ul contemporan al mediului de business. Acum, să spunem că e importantă dezvoltarea conceptului – e o aserțiune oarecum retorică…  Pe această bază se dezvoltă sectorul non-profit și aici e și oportunitatea sa cea mai mare de dezvoltare. Dar ține de o nouă filosofie urbană, de un nou mod de a fi în lume, e o nouă paradigmă, în care nu mai contez doar eu și lumea mea îngustă, pentru că, dincolo de mașina pe care o conduc, dincolo de apartamentul sau casa în care stau, e realitatea celorlalți, sunt durerile lor, grijile lor, sărăcia și mizeria care, dacă nu acționez și eu cumva, mă apasă și îmi strică ”feng-shui”-ul propriei mele existențe. Cred că de aici a pornit curentul actual de implicare, de atot-prezență a responsabilității sociale, de care nici măcar shareholder-ii pragmatici ai companiilor nu mai pot face abstracție. Iar exemplele unor Warren Buffet sau Bill Gates, dar și ale altora ca ei, care și-au canalizat cea mai mare parte a averii către proiecte de responsabilitate socială – creează valuri și au consecințe dintre cele mai fericite.

Colaborarea sectorului non-profit cu sectoarele corporate și politic e stângace, e la nivel incipient ca metode și instrumente, dar sunt și exemple bune de parteneriate. Acele organizații care colaborează cu companii pe zona de business, nu fac parteneriate pe zona de politic, iar cele care sunt prezente în politici publice și în tangențe cu autorități de stat, sunt aproape absente din culoarul comunicării cu cei din business. Noi, la HHC România, am ales un model integrat, în care ținem pulsul mediului de business și, în același timp, aducem propuneri de modificări legislative și de acte normative. În fond, impactul tău ca organizație non-guvernamentală se regăsește în macro-sistem, iar acesta e ghidat de politicile publice. O colaborare între politic, corporate și ONG e o posibilă soluție la multe dintre provocările societății în care trăim, dar și punerea în practică a acestor colaborări necesită foarte multe lucruri: omenie, timp, energie, răbdare, înțelegere, bun-simț, justă măsură și profesionalism. Adică, niște ingrediente rare fiecare în parte, ce să mai zici dacă vrei să le pui laolaltă! Asta nu înseamnă că nu se poate, se poate, iar rezultatele se cuantifică în performanță pe domenii, într-un loc mai bun în care noi înșine trăim, în oameni mai fericiți în jurul nostru, în fond, într-o calitate ridicată a vieții fiecăruia dintre noi.

În sectorul non-guvernamental, dacă vrei rezultate și atingerea obiectivelor, ai nevoie de viziune. Ai nevoie de un set de valori, la care să rezoneze toți oamenii din organizație. Abordarea strategică e esențială, iar implementarea strategiilor e cheia: poți avea toate strategiile din lume, dacă rămân la nivel de maculatură, sau doar o broșură frumos editată. În fond, concluzia mea e că acțiunea rămâne baza viziunii și a strategiei, oricare ar fi acestea. Ia acțiune, fă lucruri, dacă le vrei, altfel nu ai ce căuta într-o organizație non-guvernamentală. În final, voi spune doar că tot mai multe companii vor parteneri grei în sectorul non-guvernamental. Vor organizații solide, care să știe ce vor și care să aibă produse sustenabile și de impact. Englezii au un proverb: ”walk the talk”, adică, dacă zici ceva, demonstrează că și faci ceea ce zici. Dacă una zici și alta faci se vede foarte ușor. Atunci când ai unitate și integrare de discurs și de acțiune, de proiecte, lucrurile încep să se lege, pentru că demonstrezi că ești autentic, vertical și integru.