Lunar, mii de copiii sunt în pericol de instituționalizare

in

Lunar, în fiecare dintre județele în care lucrăm (și sunt 22 de județe în toată țara), între 80 și 140 de copii sunt în risc de instituționalizare. E un asediu continuu asupra sistemului de protecție a copilului, iar asta e din cauza absenței unui sistem de prevenire a abandonului, de prevenire a separării copilului de familie. Reușim, împreună cu partenerii noștri, colegii din direcțiile de protecție a copilului, să oprim separarea copilului de familie în mii de situații în fiecare an. Dar asta e o muncă pe care ar trebui să o facă statul, nu organizațiile non-guvernamentale.

De asta nu se oprește robinetul. De asta intră în continuare atâția copii în sistem, de asta trec mii de copii prin trauma ruperii de familie: pentru că lipsește sistemul de prevenire a abandonului. Pentru că încă nu se investește în prevenire.

Aștept ziua când banii statului vor fi direcționați și spre familie, nu doar spre sistemul în sine. E o foarte proastă practică, să plătești ca să traumatizezi copiii prin instituționalizare, prin ruperea de familie. Când poți face altceva cu aceiași bani, când poți investi banii în prevenirea abandonului, când poți ține copiii acasă.

Pentru cei mai vulnerabili dintre copii și familiile lor, la Ateneul Român

in

Miercuri, 18 martie, are loc Hope Concert, prin care aducem pe agenda publică câteva dintre cele mai sensibile probleme în societatea românească: copiii instituționalizați, copiii rupți de familie, părinții care trăiesc în sărăcie cruntă, în jurul nostru. Artiști, diplomați, politicieni, oameni de afaceri, liber-profesioniști, sau specialiști din diverse domenii - vin împreună pentru a demonstra că fiecare om e important și că, prin felul în care sprijinim copiii, punem umărul la bunăstarea noastră ca nație.  

Prin Hope Concert, facem din țara noastră un loc mai bun.

Young adults leaving care and the problems they face

in

Had I grown up in a state system, taken from one institution to another, changing unexpectedly my entire life, switching from a group of people to another, ending friendships without my acceptance, being torn apart from carers whom I dared consider ”mother” and ”father” - I would have certainly been in a different situation. I think one needs unbelievable amounts of ambition, self-awareness, strength and self-confidence, simply to face life without a family on a day to day basis. I guess coping with hardships, being up to the expectations of those around you, and observing rules established without your consent, or input - are not easy tasks. And then, when young adults about to leave care are low performers in school, exhibit challenging behaviour, or fail to meet expectations, we often treat them as anybody else. As anybody else who had the chance of a life in a family. As anybody else who had love, appreciation and affection when he/she most needed them. But such young adults, deprived of love, appreciation, acceptance or affection are not like anybody else. I think one can call it a success if they manage to stay sane under such circumstances as those they grew up in. I think they have all the reasons to fail. Not that they deserve to fail, but that life gave them estrangement, distance, hostility, depreciation and cynicism.  And if, after all this, they are capable of graduating a school, getting a diploma, finding a job, and making a life of their own - then they are true heroes.

 

These are my kind of heroes. And I am privileged to have some of them as my friends.