Dependența de sistemul social

Tinerii care părăsesc sistemul de protecție a copilului se acomodează greu la viața independentă. După zeci de ani petrecuți în instituții, după ani și ani de dependență de sistem, le e foarte dificil să se descurce singuri. Nici nu e de mirare. Cresc, fără să învețe cum să-și facă de mâncare. Fără acces la viața de familie, nu au cum să poată aprecia valoarea unui loc de muncă - și ne mirăm că dau cu piciorul unui loc de muncă fără să stea prea mult pe gânduri. Dacă nu-ți vezi mama și tatăl venind de la servici, în fiecare zi, drămuind banii de la o lună la alta, nu ai cum să înțelegi că trebuie să economisești salariul până-l primești pe următorul. Dacă nu-ți vezi părinții mergând la lucru, în ciuda bolilor, a slăbiciunilor sau a greutăților, nu ai cum să pricepi că slujba e extrem de importantă și că nu e deloc bine să-i dai cu piciorul, pentru că te simți obosit și nu prea ai chef să te trezești dimineața. Tinerii care ies din instituții nu prea știu nici cum să-și composteze un bilet de autobuz. N-au circulat cu autobuzul și nu știu cum e asta. Atât de simple sunt deprinderile de viață independentă pe care nu le au. Pe care sistemul nu le-a putut oferi. De multe ori, am văzut tineri care au abandonat un loc de muncă pentru că amicii le-au spus că nu primesc un salar suficient de mare, sau tineri care și-au cheltuit un salariu întreg după munca de-o lună, pe un telefon mobil șmecher. Angajatorii sunt reticenți, nu mai vor să-i angajeze și, de aici, începe un cerc vicios din care asistații de ieri rămân asistații de mâine, prin prestații sociale și forme diverse de sprijin social.

Când părăsesc instituțiile, nici nu au unde se duce. Fără familie, fără o rețea de prieteni, de cunoștințe - le e aproape imposibil să se descurce. Pentru un tânăr obișnuit, părinții, familia, prietenii sunt sprijin și resurse atunci când încearcă să-și pună viața pe picioare. Mulți dintre noi, am avut noroc cu părinții, cu bunicii, cu cei din cercul nostru, care ne-au oferit ajutor atunci când am avut nevoie.

Tinerilor care ies din sistemul de protecție a copilului, nimeni nu le oferă nici un sprijin. Sunt în aer, la propriu. Fără adăpost, fără familie, fără deprinderile pe care ți le dă viața de familie. Așa că, atunci când reușesc, e cu atât mai uimitor. O fac pe picioarele lor, cu mâinile lor, prin ei înșiși. Sunt ei împotriva lumii. Iar atunci când nu reușesc, asta nu ar trebui să mire pe nimeni. E normal să nu reușească. E aproape anormal să reușească.

Și de asta, protecția  copilului în România trebuie bazată pe familie, pe mediul familial, iar copiii trebuie priviți împreună cu părinții lor. Pe bazele astea, putem crea premisele unui sistem din care cei asistați social să mai și iasă, nu doar să rămână asistați la nesfârșit.