Sărbători și sărbătoriți

Când eram copil așteptam 1 iunie pentru că părinții stăteau mai mult cu mine. Mă simțeam aparte: dincolo de o jucărie, sau de un suc și o prăjitură la cofetăria din centru - mama și tata își făceau timp să vorbească cu mine, să mă întrebe despre școală, despre ce îmi mai doream. Povesteam cu ei atâta cât voiam și îi aveam alături de mine până mă săturam. De fapt, nu mă săturam niciodată, era cel mai bine atunci când îi aveam de-a stânga și de-a dreapta mea. Cumva, timpul a trecut dureros de rapid. Avem copiii noștri și, împreună cu soția mea, ne bucurăm de 1 iunie alături de ei, de Mara, Aaron, Emma și Lotti.

Pentru copiii cu care lucrăm, pentru cei săraci și foarte săraci, pentru cei înfometați și lipsiți de orice alinturi materiale, mama și tata sunt tot ce e mai scump pe lumea asta. Cred că 1 iunie nu prea există în calendarul lor. E o zi ca oricare alta. Ziua asta devine ca o paradă cu pachete, păpuși, ursuleți de pluș și dulciuri. În noroiul uscat și în praful de pe Pirită, între șobolanii și țânțarii de pe Craica, între gunoaiele și fierul vechi de pe Melodiei, vezi sute de familii și copii desculți, nemâncați, neduși la școală și netrecuți vreodată printr-un cabinet medical. Și asta numai într-un oraș... Fără apă curentă, fără electricitate, fără canalizare, fără drumuri, asfalt sau beton, între purcei, câini, cai și găini, cu colibe pe post de case și cu peleți pe post de paturi, își duc viețile sute de mii de copii.

Între timp, suntem ocupați cu strategii care mai de care, cu evaluări peste evaluări, cu planuri deconectate de realitate. Și cu birocrații nesfârșite pentru accesul la niște bani pe-atât de amărâți pe cât sunt de nenorocite comunitățile marginalizate și copiii care supraviețuiesc la limita dintre viață și moarte.