Ambasadorul SUA, Hans Klemm, a vizitat programul nostru din Iași

Rareori vin în vizită, pe teren, între oamenii cei mai nevoiași, între copiii cei mai vulnerabili, personalități de rang înalt și demnitari. Ambasadorul Hans Klemm, însă, o face. Tocmai trecuse un an de când am vizitat cu el programul nostru din Maramureș. Atunci, și-a murdărit pantofii în noroaiele din comunitățile cele mai defavorizate. Acum, a făcut același lucru, dar împreună cu soția sa, Mari Kano. 

Vom închide instituția pentru copii de la Ion Holban. Deja, din 230 de copii, au rămas 86. Lucrăm aici din 2016. Copiii ieșiți sunt înapoi în familiile lor, în asistență maternală, sau i-am ajutat să devină independenți, dacă au avut vârsta de peste 18 ani. Aici, am fost însoțiți de oficialitățile județului Iași. Până la final de an, Ion Holban va deveni istorie.

Când bucătăria ta arată așa, poți spune că trăiești într-o cazarmă, nicidecum într-un mediu familial. Când ți se gătește la gamelă, la sute de kilograme, când ești servit din oalele alea imense, orice urmă de familiaritate se șterge. Rămân mănușile, halatele albe și mirosul de cantină. Asta e instituția. Efectele asupra copiilor care nu au nici o șansă să intre în bucătărie, să facă de mâncare împreună cu oamenii din jurul lor, se adună, în rău, unul câte unul.

Ne-am dus apoi la una dintre familiile pe care le-am reunit. Lucrăm de un an cu mama celor patru frați, care au stat ani în șir în instituție. Am fost acolo unde, până acum trei zile, mama ”locuia” singură. Vedeți și voi.

Mama își găsește de lucru, cu ajutorul nostru. Am ajutat-o să își închirieze un apartament, a cărui chirie o vom plăti timp de un an. O mai sprijinim cu mâncare, rechizite, echipamente, electrocasnice, medicamente. Cu cei patru copii ai ei, pe care și-i ia înapoi din instituție, va locui în apartamentul închiriat acum trei zile de noi.

Nu vreau să îmi imaginez cum supraviețuia aici mama celor patru copii. Nici cum reușea să urce, pe scările astea rupte și înghețate, zi de zi. Dar nu ți-ai imagina că, în astfel de condiții, pot locui oameni din jurul nostru. Doar în comunitățile marginalizate urbane, supraviețuiesc în astfel de condiții peste 300.000 de suflete în țara noastră.

Nu știu câți dintre asistenții sociali din birourile direcțiilor de protecție a copilului, sau câți dintre cei din serviciile publice specializate ajung, efectiv, aici. Cred că, dacă ar veni mai des, ar acționa. Pentru că, atunci când ești în mijlocul acestor locuri greu de imaginat, vrei să faci ceva. Nu ai cum să nu faci ceva. Paradoxală e și vecinătatea: de regulă, la margine de oraș, aceste comunități excluse sunt la o aruncătură de băț de supermarketuri. E de-a dreptul oximoronică această alăturare între agonie și extaz.

Am văzut, apoi, o altă familie. Patru surori, readuse acasă de mătușa și de unchiul lor, după ce au trăit prin instituții de șase ani încoace. Le-am sprijinit cu tot ce a fost nevoie ca să poată merge la mătușa și la unchiul lor. 

Cea mai mare dintre cele patru surori lucrează acum și locuiește într-un apartament moștenit de la tată, dar apartamentul era gol goluț. L-am renovat, l-am dotat și sora cea mare s-a mutat aici. E bine, că sunt aproape unii de alții și sora mare își poate lua de multe ori surorile mai mici la ea, în vizită. Le ajută mult și, de fapt, și în instituție ea era ca o mamă pentru cele mici.

Am mers mai departe și am văzut o familie cu trei copii plasați în asistență maternală. Copii cu nevoi speciale. Mult timp, ni s-au dat șanse mici de reușită - foarte puțini credeau că plasamentul va fi de succes. Uite că a fost de un real succes. Copiii au înflorit de când sunt aici. 

Am încheiat vizita cu un caz de prevenire a separării copilului de familie. Tatăl a crescut, el însuși, în instituții și a reușit să-și facă o frizerie. I-a fost mult prea greu și cu chiria la frizerie, și cu chiria la apartamentul în care locuia, așa că a fost foarte aproape să rămână și fără frizerie, și fără apartament, iar cei trei copii urmau să ajungă acolo unde a crescut și el: în instituții. 

I-am ajutat să primească o locuință socială, e adevărat, devastată. Dar am renovat-o, am dotat-o și am echipat-o. Pentru că familia chiar merita șansa asta. Acum, frizeria merge bine, iar chiria la locuința socială e mică și poate fi suportată de tată. Iar cei trei copii sunt, bine mersi, împreună cu părinții lor. 

Cred că, dacă cei care iau deciziile politice, financiare, legislative în țara noastră ar veni și ei în mijlocul oamenilor, multe lucruri s-ar putea schimba în bine și mult mai repede. Știu că aerul rarefiat al birourilor, al ministerelor, sau mirosul frumos din coridoarele Guvernului sunt greu de părăsit. Dar - imaginati-vă o România în care s-ar întâmpla asta. Nu ar fi frumos?