Ștefan Dărăbuș

Colegii noștri din direcțiile de protecție a copilului s-au pomenit ieri cu un mail urgent, venit de la Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului și Adopție, prin care li se cere să comunice până astăzi, ”dacă la nivelul instituțiilor dumneavoastră au fost primite sesizări cu privire la copiii implicați de părinți în protestele care s-au desfășurat. În caz afirmativ, vă rugăm să ne comunicați numărul acestor sesizări și demersurile efectuate”.

Rar mi-a fost dat să văd un exemplu mai cras de manipulare politică a unei autorități publice de stat. Cronicarii aveau o vorbă - ”se sparie gândul!” și într-adevăr, e cutremurător să vezi cu ce se ocupă Ministerul Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice, când avem spre 400.000 de copii care trăiesc în sărăcie absolută în România! Când avem peste 100.000 de copii cu părinții plecați la muncă în străinătate, din disperare, din sărăcie, dar cei 100.000 de copii sunt în risc fantastic de intrare în protecție specială! Când suntem de facto fără stoc locuințe sociale, căci acei 12% din totalul locuințelor nu poate fi numit ”stoc” într-o țară membră UE, unde media e de 16%! Când avem 300.000 de oameni care supraviețuiesc în condiții de Ev Mediu, dar în comunitățile marginalizate urbane, fără acoperiș deasupra capului, adăpostiți între cartoane și scânduri, fără apă, curent, sau încălzire! Dacă o astfel de familie vine la Serviciul Public de Asistență Socială, sau la Protecția Copilului și solicită locuință, are o șansă din 40 să primească ajutor... Asta, când în țările UE are o șansă din 5!

Nu miile de membri de personal lipsă din serviciile de protecție a copilului contează. Nu sutele de mii de copii rupți de foame, degerați de frig, sau mâncați de șobolani noaptea, când dorm pe o pătură întinsă pe lutul moale din coliba de scânduri. Nu copiii care cerșesc în intersecții, punându-și viețile în pericol zi de zi. Nu sutele de mii de copii în risc major de abandon școlar, din cauza sărăciei și a lipsurilor. Nu. Aceștia nu contează, doar sunt acolo tot timpul! Au devenit atât de prezenți, încât nici nu-i mai vedem.

Contează copiii aceia din familiile cu spirit civic, copiii aceia care au cam tot ce le trebuie, pentru că au iubirea părinților și căldură acasă, bunăstare, iar părinții lor ”îndrăznesc” să-i ia cu ei într-un exercițiu de spirit civic, un exercițiu care ne-a reînvățat să fim mândri cu adevărat că suntem români! Copiii aceia, care învață să fie cetățeni implicați în comunitate, au o problemă, din perspectiva Ministerului Muncii. Pentru că, nu-i așa, ”niște cetățeni” au reclamat prezența lor la protestele pașnicecare au avut loc în ultimele două săptămâni... Cât mai putem duce în ridicol ideea însăși de protecție socială, de protecție a copilului, la modul acesta? Câtă mascaradă mai putem face, pretinzând că ne pasă de copii, când, de fapt, ne doar fix în cot că sute de copii mor literalmente de foame în România noastră?

Îi felicit pe părinții care și-au dus copiii cu ei la protestele pașnice! Pentru că-i învață de mici forța pe care o avem, fiecare dintre noi, pentru că-i dezvață de resemnare, de fatalism, de mentalitatea mioritică a ”capului plecat”! Cred că, așa, mai avem o șansă. O șansă ca, aceia care ne conduc vremelnic, să nu creadă că ne dețin cu totul și pe noi, nu doar banii statului pe care-l au în mână!

M-am cutremurat în ultimele zile. Doi tineri din sistemul de protecție a copilului s-au sinucis în Dolj. Se putea întâmpla asta oriunde, nu doar în Dolj. Sâmbătă, o tânără s-a sinucis știind că e luată de lângă asistenta maternală care i-a dat afecțiune și un loc pe care l-a putut numi ”familie”. Unul dintre prietenii ei, un tânăr de 19 ani, s-a sinucis și el a doua zi. Fata era la asistenta maternală de la câteva luni și a stat 11 ani alături de ea. Din diverse motive, un sistem care ar trebui să vegheze la bunăstarea copiilor și a tinerilor, a considerat că fetei nu-i mai e bine lângă cea care i-a fost ca o mamă. Pentru oricine, cred, ar trebui să-i fie clar cât suferă un tânăr dacă îl iei de lângă familia sa. Pentru tânăra aceasta, asistenta maternală era familia ei. Tânărul care s-a sinucis și el după aceea, locuia într-o casă de tip familial și urma să iasă din sistem. Parchetul și Poliția anchetează acum ambele cazuri, iar colegii adolescenţilor din centrele de plasament au fost duşi pentru evaluări la Clinica de psihiatrie. Că se anchetează, e firesc. A fost declanşată o anchetă internă în DGASPC Dolj, care monitorizează foarte atent copiii, a dublat personalul de supraveghere, evaluează şi consiliază tinerii, identifică persoanele de sprijin, care-i pot ajuta pe tineri să depăşească drama prin care trec. Au fost mobilizate echipe de psihologi şi asistenţi sociali. A fost solicitat sprijinul Colegiului Psihologilor din Dolj şi ajutorul Spitalului de Neuropsihiatrie Craiova. Pentru oricine, cred, ar trebui să-i fie clar cât de dărâmat psihic și cât de descurajat e un tânăr care știe că iese din sistemul de protecție și e al nimănui, pe străzi, fără adăpost, fără nici un sprijin. Dar bineînțeles că nu e așa.

Copiii și tinerii mor, sau se sinucid, sau sunt uciși de un sistem anacronic, care nu-i bagă în seamă, pentru că sunt prea puțini. În fond, ce sunt cei 3.500 - 4.000 de tineri care ies din sistemul de protecție specială în fiecare an, dacă nu o cifră mult prea mică pentru a impune reacții și acțiuni cu sens? Da, mai moare câte unul și facem celule de criză, ne inflamăm, demarăm cercetări, găsim câte un țap ispășitor, și lucrurile se opresc aici. Focul de paie se stinge în câteva zile, iar agenda publică e umplută iar de subiecte savante, abstracte, PIB-uri, programe operaționale, strategii, analize și ghiduri operaționale fără număr, acte normative care nu schimbă nimic și inițiative legislative fără acoperire financiară și cu Ministerul Finanțelor departe de realitatea Ministerului Muncii și Protecției Sociale. Urmează o nouă etapă de finanțare structurală, ne-am răcit gura de pomană cu nevoia alocării de locuințe sociale pentru tinerii care ies din sistemul de protecție, ne-am zbătut să aducem soluții și propuneri concrete, viabile, pentru alocarea de bani direct în comunitățile cele mai sărace, pentru incluziune socială adevărată, bazată pe sprijin material efectiv, pe soluții de locuire, că de aici începe orice în lumea asta, de la familie și de la un acoperiș deasupra capului.

Și eu aș fi simțit că vreau să mor, cred, dacă m-ar fi smuls cineva, niște autorități, de lângă mama mea, pentru că ea și tata erau totul pentru mine, în universul meu de copil!

Și eu aș fi simțit că vreau să mor, cred, dacă știam că nu am nici un orizont, nici o speranță, nici un viitor, fără familie, fără sprijin, fără un pat în care să pot dormi noaptea, fără un loc pe care să-l pot numi ”acasă”!

Disperarea tinerilor din sistemul de protecție e reală și înfiorător de justificată. Ei au nevoie de stabilitate, de afecțiune, de sprijin, ca să poată deveni adulții independenți și activi pentru societate. Haideți să ne concentrăm pe asta, dincolo de acțiuni pompieristice. Că e un deficit de vreo 14.000 de oameni în sistemul de protecție a copilului, se știe de multă vreme, nu de azi, nici de ieri! Nu e cazul să tot moară copii și tineri, ca să înțelegem că e nevoie de acțiune reală. De lucruri concrete și pe termen lung, bazate pe ceea ce sunt nevoile elementare ale oricărui copil. De aici ar fi bine să începem. Până nu ajungem să umplem cimitirele cu copii și tineri deprivați de afecțiune, de familie, excluși social, condamnați la o viață de câine, fără nimic al lor, dormind sub poduri și lihniți de foame.