Cazul Norvegia, privitul în oglindă și pădurea care nu se vede de copaci

Norvegia a fost pe buzele multora zilele astea. Cazul Bodnariu a fost întors pe toate fețele. Am evitat până acum să mă pronunț, pentru că tema a luat o turnură mult prea diletantă, ceea ce e în contradicție cu suferința unor copii. Dimineața asta, însă, am auzit o știre demnă de povestirile din Călătoriile lui Guliver: o comisie parlamentară românească merge la norvegieni să vadă ”ce și cum”, cu cazul celor cinci copii luați din familie. Asta e o știre care m-a surprins, pentru că nu am auzit de comisii parlamentare care să se autosesizeze pentru drama și suferința celor aproape 8.000 de copii care sunt traumatizați prin instituționalizare aici, la noi în țară. Nici de comisii parlamentare care să considere că tragedia celor aproape 800 dintre ei care au fost internați în secții de psihiatrie, decimați psihic de coșmarul traiului privat de afecțiune și de viața de familie. Nu am auzit încă de parlamentari interesați de cei peste 320.000 de copii care trăiescă în sărăcie extremă, în condiții de ev mediu în țara noastră, precum cele din poza aceasta. Fără curent electric. Fără apă. Fără încălzire în timpul iernii. Înfometați și storși de frig. Cu ochii încercănați de lipsuri crunte, cu haine rupte și, de multe ori, desculți în timpul iernii. Pe ăștia nu-i vedem. Ăștia nu sunt relevanți, pentru că sunt în țară, iar aici nu contează că se întâmplă asta. Avem vreo 4 milioane de copii. Statisticile oficiale spun că minim 55% dintre copiii din România suferă de deprivare materială severă, mai intensă decât în toate celelalte state europene. Care comisie parlamentară investighează catastrofa asta? Avem peste 350.000 de persoane care supraviețuiesc în comunități marginalizate, în ”pungi de sărăcie”, precum cele din imaginea de mai jos.

IMG_1808

Cui îi pasă de ei? Cine verifică dacă au CNP, dacă au certificat de naștere, dacă au carte de identitate, dacă au văzut în viața lor un medic, sau dacă merg la școală? Care parlamentari s-au arătat scandalizați, indignați, șocați de condițiile inumane în care supraviețuiesc sute de mii de oameni, sute de mii de copii, în țara noastră? Suntem primii în Uniunea Europeană la mortalitate infantilă, cu 10 la mie, nivel dublu față de media europeană, iar peste 40% dintre decesele copiilor sub 5 ani au cauze care pot fi prevenite, dar cui îi pasă de toate astea? Astea sunt aici, sub nasul nostru, unde, nu-i așa, legea o putem face noi.

Domnilor parlamentari, de ce nu faceți comisii care să vadă cauzele acestor drame reale, derulate în timp real, în lumea noastră, în țara noastră, unde aveți mandat și unde chiar puteți schimba ceva fundamental?

Când o să scăpăm de spoiala asta penibilă, de ipocrizia asta ieftină, de falsele pretenții de apărători ai drepturilor copilului, ai drepturilor omului? Că până una-alta tolerăm cu grație copiii înfometați la margine de drum, fetițele desculțe care ne spală parbrizele, copile violate, incesturi pe bandă rulantă, mâini și picioare și maxilare ale copiilor rupte de părinți, mamele zbârcite de frig cu prunci negri de mizerie la sânul fără lapte, tații agresivi, care-și lovesc cu bestialitate nevestele și copiii sub ochii noștri, cetele de tineri care te imploră să le dai un bănuț, că altfel o iau pe coajă rău de tot ”acasă”, unde-i așteaptă ”mama” și ”tata” cu norma de bani strânși la cerșit.

Cât mai trebuie să vedem nemernicia și robotizarea care-au devenit noua normalitate, cu ”omul care e lup pentru om”, vorba lui Plaut, din Asinaria... Nu vedem pădurea de copaci. Vă scandalizați că Norvegia are reguli pe care, spre surprinderea voastră, le și respectă, bune sau rele, așa cum sunt ele. Vă sare muștarul când oameni care au acceptat o cetățenie sunt obligați să accepte și ceea ce vine la pachet: modul de comportament civic, regulile de conviețuire într-o țară, așa cum sunt ele, bune sau rele. Nu mă pronunț asupra oportunității separării celor cinci copii de părinții lor. Nici asupra modului de instrumentare a cazului Bodnariu. Sunt trist când mă gândesc la cei cinci copii, mai ales că nouă ani are cel mai mare dintre ei, dar până una-alta, tatăl a plecat acolo de zece ani și e însurat cu o norvegiancă. Sunt toți parte a unui sistem de legi, de reguli sociale, de norme civice într-un stat de drept. Un stat care e pe primele locuri la calitatea vieții.

Noi, însă, avem aici, în țara noastră, peste 8.000 de copii de până în trei ani cu malnutriție, iar peste 100 dintre ei au murit de foame! Asta oare nu stârnește discuții, grupuri parlamentare, mitinguri de protest?

Nu suntem în stare să ne privim în oglindă, dar ne legăm cu tupeu de alții. Suntem rupți în cur, dar ne uităm la scamele altora.

Mii de copii se nasc și nu sunt înregistrați la naștere, trăind la marginea societății, exploatați, deprivați de îngrijire, de servicii de sănătate de orice fel, fără educație de bază. Mulți dintre ei nici nu există oficial. Nici nu sunt încadrați, mulți dintre ei, în evidențele publice, nu au nici măcar acces la servicii de protecție socială de orice fel.

Vreți să vă mai spun? Nu v-ați plictisit încă? Avem peste 90.00 de copii cu probleme de sănătate mentală, dar numai 140 de medici pedopsihiatri activi. Adică vreo 650 de copil cu astfel de probleme la un medic specialist. Avem aproape 5.000 de tineri care ies anual din sistemul de protecție specială, cu o pernă și o pătură în mână, fără nimic pe sfânta lume, fără locuință, fără cineva, oricine, care să le ofere vreun dram de ajutor. Vedeți imaginea de mai jos? Așa arată mii de ”locuințe” în țara noastră, cu zeci de mii de copii în ele. Iarna, se încălzesc cu o sobă cu plită, cu focul în cocioabă, deschis, cu hornul fierbinte lângă ei, zăpăciți de foame și de frig.

IMG_1813

Hai să dăm Norvegiei ce-i al Norvegiei. E o țară de invidiat, cu oameni deschiși și, mai ales, care ne ajută foarte mult. Granturile oferite de Norvegia României au ajutat chiar în astfel de situații. Ei nu au venit cu comisii parlamentare care să ne ia la rost, deși o puteau face de infinite ori. Au venit, în schimb, cu ceva constructiv, au învigorat mediul organizațiilor non-guvernamentale, au finanțat proiecte sociale, au pus o cărămidă acolo unde sutele noastre de parlamentari au preferat să nu arunce nici măcar o privire sictirită.

Mi-e greu să recunosc, dar suntem o țară care acceptă violența asupra copilului. Tolerăm zi de zi agresivitatea. Urlăm dintr-un obicei deja cotidian. Ne abuzăm copiii din obișnuință, prin insulte, prin jigniri și ocară, prin urlete și amenințări cu bătaia atunci când ne epuizăm puținele argumente. Nu știm să fim părinți. Ne maimuțărim, gesticulăm larg, gratuit, aproape caricatural. Și o facem cu multă convingere. Da, pentru noi proverbele care spun că ”bătaia e ruptă din rai”, că ”bătaia la copii e ca buruiana de leac”, că ”două-trei coade de topor curg din dragoste”, că ”mama unde lovește, carnea crește”, că ”e răsfățat înaintea bătăii cu câteva palme”, sau că ”mai bine o dată na, decât tot stai că ți-oi da”. Și nu am epuizat lista de proverbe românești. Cred să suntem una dintre națiile cu cele mai multe zicale și proverbe despre ”valoarea educativă” a bătăii, ceea ce spune multe despre conștiința noastră colectivă.

Hai să nu fim ipocriți. Avem atâtea drame lângă noi... Bine ar fi să mai și facem ceva, în afară de a vorbi și de a ne afla în treabă. Problema e că, atunci când e de lucrat, când e vorba de fapte, de acțiune, mulți dintre gălăgioșii ăștia dau bir cu fugiții.

The Norway Case, Watching Yourself in the Mirror & the Forest You can't See from the Trees

Norway has been on the lips of many these days. The Bodnariu case has been turned upside down. I refrained from writing anything so far, as the theme took a strange turn, in contradiction with the suffering of many children. This morning, however, I heard a piece of news like the ones in Gulliver's Travels: a Romanian Parliamentary Committee will go to Norway, to see what has been done in the case of the five siblings taken from their family. This surprised me, as I have not heard of parliamentary committees to take note of the drama and the suffering of the 8,000 children traumatised by institutionalisation here, in our country. Neither have I heard of parliamentary committees to consider that the tragedy of the almost 800 of them who were put into psychiatric units, psychologically decimated, due to the nightmare of living deprived of affection and of family life. I have not heard of members of parliament interested in the 320,000 children living in extreme poverty, in Middle Ages-like conditions, as the ones in the picture above. Without electricity. Without running water. Without heating during the winter. Hungry, and sick with cold. Torn apart by unimaginable deprivations, without shoes in the middle of the winter.

We fail to see them. They are not relevant, as they are here, in our country, and it does not really matter here. We have some 4 million children. The formal statistics say at least 55% of the children in Romania suffer from severe material deprivation, more intense than in any other European state. Which parliamentary committee is investigating this? We have 350,000 people surviving in marginalised communities, like the ones in the image below.

IMG_1808

Who cares about them? Who checks if they have a personal identity number, if they have a birth certificate, if they have an ID, if they have ever seen a doctor in their life, or if they go to school? Which member of parliament proved to be scandalised, shocked at the inhuman conditions in which hundreds of thousands of children survive in our own country? We are the first in the EU at child mortality, with 10 to a thousand, double than the European average, and more than 40% of the deaths of children under the age of 5 have causes that could be prevented, but who cares about all this? These are here, under our noses, where we can make the law ourselves.

Members of parliament, why do you not create committees to check the causes of these real dramas, in our own world, in our own country, where you have a mandate and can actually change some things fundamentally?

When are we going to get rid of this cheap hipocrisy, of these false pretense defenders of child and human rights? We actually tolerate gracefully starving children on the roads, little girls washing our windscreens, raped girls, incest, broken bones of children from parents' hitting, frozen mothers with babies at their breasts lacking milk, aggressive fathers, beating wives and children under our eyes, hoards of youngsters begging for a penny, or they get a beating "at home" for not doing their ratio in begging.

How much do we have to see the sick new normality, with "man being a wolf to man", as Plaut said. We do not see the forest from the trees... You are scandalised that Norway has rules they actually observe, good or bad, as they are. You jump when people who accepted a citizenship are obliged to accept also what comes in a package: the civic behaviour, the rules of living in society, as they are, good or bad. I do not want to say anything about the effectiveness of separating five siblings from their parents. Neither about the way the Bodnariu case has been worked on. I am sad to think of the five siblings, especially as the oldest is only nine, but let us not forget the father has been there for 10 years, married to a Norwegian woman. They are all part of a system of laws, social norms, civic regulations, in a state of law. A state ranked among the first ones in terms of quality of life.

Instead, we have in our own country over 8,000 children up to the age of three suffering from malnutrition, and over 100 of them starved to death! This does not stir any discussions, or parliamentary groups, or protest meetings?

We are not able to look at ourselves in the mirror, but we look at others. We are full of problems, but we look at others' issues.

Thousands of children are born without being registered at birth, living at the outskirts of society, exploited, deprived of care, health services of any kind, without basic education. Many of them do not even officially exist. They are not part of any public evidence system, without access to any sort of social protection services.

You want more? Are you not bored yet? We have over 90,000 children with mental health challenges, but only 140 active pedo-psychiatrists. That is, about 650 children per specialist doctor. We have almost 5,000 youngsters exiting special care each year, with a pillow in their hands, without nothing at all in this world, without a shelter, without anybody or anything to offer them a bit of help. You see the image below? This is how thousands of "homes" look like in our country, with tens of thousands of children in them. In winter time, they get warmed up with a stove, with fire in the hut, wide open, with the hot chimney at a hand's reach, dizzy of hunger and cold.

IMG_1813

Let's give Norway what is Norway's to take. It is a country one should look up to, with open people, and more especially, with people who have helped us so much.The grants offered by Norway to Romania have helped exactly in such situations. They did not come with parliamentary committees to ask us questions, even if they could have done that thousands of times. They came, instead, with something constructive, they revigorated the NGO environment, they funded social projects, they built bricks where our hundreds of members of parliament preferred not to even look at.

it is hard for me to admit it, but we are a country accepting violence upon children. We tolerate aggression every day. We shout as a habit. We abuse our children out of habit, by insults, by bad words, by shouting and screaming and threats with beating, when we exhaust our very few arguments. We do not know how to be parents. For us, sayings such as "beating comes from heaven", or "beating a child is like medicine", or "two-three hits stream from love", or "where the mother hits, the flesh grows", or "you carress them with a few snaps before a beating" - are common grounds. And the list is not exhausted. I think we are one of the nations with the most sayings about the "educational value" of beating, which says a lot about our collective consciousness.

Let us not be hipocrits. We have so much drama under our eyes... Better we do something about it, in addition to just talking about it. The problem is - when there is work to do, when there is action to take, many of these noisy people just ran away.

Protecția socială și Legea Bugetului de Stat 2016

Propunerile de viziune pentru Bugetul de Stat 2016 din partea organizației noastre au fost prezentate în sesiunea de consultare cu societatea civilă care au avut loc săptămâna aceasta și le regăsiți expuse mai jos: Revizuirea legislaţiei actuale în privinţa unei alocări bugetare corespunzătoare, cu accent pe implementarea de servicii sociale în comunități și pe funcţionalizarea metodelor de intervenţie efectivă în prevenirea separării copilului de familie. Lipsa unor acțiuni concertate, suprapuse factorului sărăcie, cauzează criza și excluziunea socială. Integrarea domeniului de prevenire a separării copilului de familie între priorităţile de finanţare prin fonduri structurale şi Bugetul de Stat poate spori eficiența sistemului de servicii sociale.

Sistemul actual de protecție socialăeste axat pe modelul reactiv de intervenție. Protecția socială se face de multe ori cu mijloace (financiare și logistice) critic insuficiente, fapt ce conduce deseori la eșecul intervenției și instituționalizarea copilului. Instituționalizarea este o experiență traumatizantă și se estimează că, odată intrat în sistemul instituțional, copilul petrece aproximativ opt ani în protecție specială. Motivele financiare, precum și inerția de funcționare a sistemului de protecție specială sunt factori importanți din cauza cărora se recurge la instituționalizare, deși, pe termen lung, prevenirea separării copilului de familie este mult mai avantajoasă nu doar pentru dezvoltarea copilului, ci chiar și din punct de vedere financiar.

Studiul de proiecție financiară realizat de noi, cu privire la costurile financiare în reforma sistemului de protecție a copilului în România a luat în calcul trei scenarii posibile[1]:

A. Scenariul de referință, care presupune neefectuarea nici unei schimbări structurale a sistemului și menține rata intrărilor și ieșirilor așa cum a fost ea stabilită din datele disponibile pentru anii 2009-2011. De asemenea, scenariul acesta nu presupune nici o schimbare în structura serviciilor.

B. Scenariul reducerii, care reflectă o abordare moderată a reformei, incluzând transferul copiilor din îngrijirea rezidențială de tip vechi în asistență maternală și în case de tip familial (CTF-uri). Scenariul menține rata actuală a intrărilor și ieșirilor așa cum a fost ea stabilită din datele disponibile pentru anii 2009-2011. Transferurile au loc treptat, începând cu 2013, astfel încât, până în 2020, nici un copil nu mai rămâne în centre rezidențiale de tip vechi. Copiii sunt transferați în primul rând în asistență maternală și apoi în CTF-uri, atunci când capacitatea și nevoile speciale exclud prima soluție.

C. Scenariul dezinstituționalizării și al prevenirii, care se bazează pe reforma completă a serviciilor de protecție a copilului, și anume eradicarea îngrijirii instituționale de tip vechi, dezvoltarea de servicii de prevenire și intensificarea îngrijirii alternative de tip familial. În acest scenariu, copiii sunt transferați treptat din îngrijire rezidențială de tip vechi în servicii bazate pe conceptul familial, până în 2020, dar în paralel se realizează legiferarea și funcționalizarea unui proces comprehensiv de prevenire a separării copilului de familie.

Concluziile celor trei proiecții financiare sunt următoarele:

A. Costurile recurente în scenariile ce au în vedere reforma – sunt semnificativ mai mici decât în Scenariul 1, cel al ”nici unei schimbări de politică”.

B. Costurile de capital realizate de eliminarea îngrijirii rezidențiale de tip vechi și construcția/achiziționarea de case de tip familial sunt mai mici decât economiile realizate de costurile recurente, comparativ cu Scenariul 1, unde nu sunt schimbări ale politicii.

C. Scenariul dezinstituționalizării și al prevenirii este singurul care livrează simultan:

• scăderea generală a numărului de copii;
• eradicarea îngrijirii instituționale de tip vechi;
• reducere sustenabilă a numărului de intrări în sistem;
• scădere nominală a costurilor recurente până în 2020, comparativ cu 2011 și 2012;
• economii semnificative și în continuă creștere ale cheltuielilor recurente;
• nevoi de investiții accesibile pentru a permite crearea de infrastructură rezidențială de tip familial;
• rezultate mult mai bune pentru copiii din sistem și pentru cei a căror separare de familie a fost prevenită.

Astfel, argumentele financiare vin în completarea celor legate de dezvoltarea copilului, pentru a susține necesitatea prevenirii, a serviciilor de tip familial, bazate pe comunitate și eradicarea instituțiilor de tip vechi.

Pachetul de Investiții Sociale

Cu scopul de a promova investiţiile în beneficiul copiilor instituţionalizaţi, a tinerilor care părăsesc sistemul de protecţie şi a familiilor aflate în situaţii extrem de vulnerabile, se recomandă realizarea unui Pachet de Investiţii Sociale, cu următoarele tipuri de investiții financiare concrete:

• Investiţii în dezvoltarea/crearea/achiziţia de infrastructură de servicii sociale bazate pe familie şi comunitate, pentru realizarea tranziţiei de la îngrijirea instituţională la cea bazată pe familie şi comunitate până în anul 2022.
• Investiţii în achiziţia/cumpărarea/construirea/închirierea de infrastructură, apartamente şi locuinţe sociale pentru sprijinirea incluziunii şi integrării sociale a tinerilor care părăsesc sistemul de protecţie, pentru că aceştia sunt cei mai expuşi la eşec de integrare socială.
• Investiţii în prevenirea separării copilului de familie, prin integrarea posibilităţilor de achiziţie/cumpărare/construire/închiriere de locuinţe sociale (apartamente, locuinţe de mici dimensiuni), pentru familiile în situaţii foarte vulnerabile şi critice, care sunt de natură să ducă la iminenţa separării copiilor de familiile lor. Finanţarea intervenţiilor în prevenirea separării copilului de familie să poată fi făcută customizat în funcție de nevoile individuale ale fiecărei familii în parte: acoperirea costurilor cu chiria, cu hrana, cu îmbrăcămintea, a cheltuielilor curente, pentru acele familii aflate în situaţii critice, de iminenţă a separării de copiii lor.

Fondurile necesare

Sumele estimate necesare pentru investiţiile în reforma sistemului de protecție socială a copilului și în infrastructura de servicii sociale rezidenţiale de tip familial, în vederea finalizării procesului de dezinstituţionalizare până în anul 2022, sunt de aproximativ 170 milioane Euro - prin Fondul European de Dezvoltare Regională și de aproximativ 30 milioane Euro - prin Fondul Social European, strict pe tipurile de investiții detaliate mai sus.

Măsuri prioritare pentru modificarea cadrului bugetar și legislativ:

Investiţii în reforma sistemului de protecție socială a copilului și în infrastructura de servicii sociale rezidenţiale de tip familial, în vederea finalizării procesului de dezinstituţionalizare până în anul 2022.

Alocarea, prin Legea Bugetului de Stat, a unor sume cu destinație specială, pentru aplicarea măsurilor de prevenire a separării copilului de familie și a excluziunii sociale de la nivelul autorităților publice locale poate duce la reducerea drastică a numărului de copii instituționalizați și la protejarea unității familiale.

[1] Hope and Homes for Children România, Impactul financiar al reformei sistemului public de protecție a copilului in România, disponibil la: https://drive.google.com/file/d/0B3UFn1Xvp24mbHJVS3FtQmNJb28/edit?usp=sharing

Tinerii se sinucid în sistemul de protecție a copilului. În afară de reacții pompieristice, ce învățăm din catastrofele astea?

M-am cutremurat în ultimele zile. Doi tineri din sistemul de protecție a copilului s-au sinucis în Dolj. Se putea întâmpla asta oriunde, nu doar în Dolj. Sâmbătă, o tânără s-a sinucis știind că e luată de lângă asistenta maternală care i-a dat afecțiune și un loc pe care l-a putut numi ”familie”. Unul dintre prietenii ei, un tânăr de 19 ani, s-a sinucis și el a doua zi. Fata era la asistenta maternală de la câteva luni și a stat 11 ani alături de ea. Din diverse motive, un sistem care ar trebui să vegheze la bunăstarea copiilor și a tinerilor, a considerat că fetei nu-i mai e bine lângă cea care i-a fost ca o mamă. Pentru oricine, cred, ar trebui să-i fie clar cât suferă un tânăr dacă îl iei de lângă familia sa. Pentru tânăra aceasta, asistenta maternală era familia ei. Tânărul care s-a sinucis și el după aceea, locuia într-o casă de tip familial și urma să iasă din sistem. Parchetul și Poliția anchetează acum ambele cazuri, iar colegii adolescenţilor din centrele de plasament au fost duşi pentru evaluări la Clinica de psihiatrie. Că se anchetează, e firesc. A fost declanşată o anchetă internă în DGASPC Dolj, care monitorizează foarte atent copiii, a dublat personalul de supraveghere, evaluează şi consiliază tinerii, identifică persoanele de sprijin, care-i pot ajuta pe tineri să depăşească drama prin care trec. Au fost mobilizate  echipe de psihologi şi asistenţi sociali. A fost solicitat sprijinul Colegiului Psihologilor din Dolj şi ajutorul Spitalului de Neuropsihiatrie Craiova. Pentru oricine, cred, ar trebui să-i fie clar cât de dărâmat psihic și cât de descurajat e un tânăr care știe că iese din sistemul de protecție și e al nimănui, pe străzi, fără adăpost, fără nici un sprijin. Dar bineînțeles că nu e așa.

Copiii și tinerii mor, sau se sinucid, sau sunt uciși de un sistem anacronic, care nu-i bagă în seamă, pentru că sunt prea puțini. În fond, ce sunt cei 3.500 - 4.000 de tineri care ies din sistemul de protecție specială în fiecare an, dacă nu o cifră mult prea mică pentru a impune reacții și acțiuni cu sens? Da, mai moare câte unul și facem celule de criză, ne inflamăm, demarăm cercetări, găsim câte un țap ispășitor, și lucrurile se opresc aici. Focul de paie se stinge în câteva zile, iar agenda publică e umplută iar de subiecte savante, abstracte, PIB-uri, programe operaționale, strategii, analize și ghiduri operaționale fără număr, acte normative care nu schimbă nimic și inițiative legislative fără acoperire financiară și cu Ministerul Finanțelor departe de realitatea Ministerului Muncii și Protecției Sociale. Urmează o nouă etapă de finanțare structurală, ne-am răcit gura de pomană cu nevoia alocării de locuințe sociale pentru tinerii care ies din sistemul de protecție, ne-am zbătut să aducem soluții și propuneri concrete, viabile, pentru alocarea de bani direct în comunitățile cele mai sărace, pentru incluziune socială adevărată, bazată pe sprijin material efectiv, pe soluții de locuire, că de aici începe orice în lumea asta, de la familie și de la un acoperiș deasupra capului.

Și eu aș fi simțit că vreau să mor, cred, dacă m-ar fi smuls cineva, niște autorități, de lângă mama mea, pentru că ea și tata erau totul pentru mine, în universul meu de copil!

Și eu aș fi simțit că vreau să mor, cred, dacă știam că nu am nici un orizont, nici o speranță, nici un viitor, fără familie, fără sprijin, fără un pat în care să pot dormi noaptea, fără un loc pe care să-l pot numi ”acasă”!

Disperarea tinerilor din sistemul de protecție e reală și înfiorător de justificată. Ei au nevoie de stabilitate, de afecțiune, de sprijin, ca să poată deveni adulții independenți și activi pentru societate. Haideți să ne concentrăm pe asta, dincolo de acțiuni pompieristice. Că e un deficit de vreo 14.000 de oameni în sistemul de protecție a copilului, se știe de multă vreme, nu de azi, nici de ieri! Nu e cazul să tot moară copii și tineri, ca să înțelegem că e nevoie de acțiune reală. De lucruri concrete și pe termen lung, bazate pe ceea ce sunt nevoile elementare ale oricărui copil. De aici ar fi bine să începem. Până nu ajungem să umplem cimitirele cu copii și tineri deprivați de afecțiune, de familie, excluși social, condamnați la o viață de câine, fără nimic al lor, dormind sub poduri și lihniți de foame.

România - System reboot

Vineri, după consultările cu reprezentanții societății civile, mulți au susținut în spațiul public că a fost un dialog formal, făcut doar să fie făcut. Azi, Dacian Cioloș, un om despre care cu siguranță se pot spune multe lucruri bune, a fost nominalizat premier. Urmează să își desemneze un cabinet tehnocrat. Președintele Klaus Iohannis a susținut, în conferința sa de presă în care l-a prezentat și pe Dacian Cioloș, multe din principiile și concluziile rezultate și în urma consultărilor cu societatea civilă. Din nou - mulți oameni pe care îi apreciez au susținut ulterior consultărilor că vorbele vor rămâne vorbe și că speranțele noastre de ”system reboot” pentru modul de a face politică și administrație în țara noastră sunt deșarte. Uite că nu e deloc așa. Până acum, Președintele României se ridică la înălțimea așteptărilor într-un moment de o asemenea solemnitate și încărcătură pentru noi și pentru țara noastră. Cei care vin să formeze guvernul acesta tehnocrat vor fi tot oameni noi. Cu integritate, cu valori și cu principii foarte apropiate, chiar contopite cu ale oamenilor care au ieșit în stradă și au făcut revoluția Colectiv. Cred că un asemenea moment istoric a mai fost doar acum 25 de ani. În decembrie 1989. Dar acum e altfel. Cu alți oameni. Cu alte baze. Cu alte valori. Primenirea clasei politice și a administrației publice, a guvernului României și ulterior a Parlamentului - sunt pe țeavă. Vor veni, fie că le place, fie că nu, unora dintre cei din lumea noastră. Iar lumea noastră se va schimba în bine. Era și timpul.

Sâmbăta trecută, când am pus câteva gânduri despre ceea ce s-a discutat la consultările cu societatea civilă, am redat fapte și lucruri concrete, pentru că asta cred că era necesar atunci. Nu am spus atunci nimic despre atmosfera cu totul specială a întâlnirii. Despre cât de convins și setat era Președintele Klaus Iohannis să facă istorie, numai dacă are cu cine. Chema societatea civilă la implicare directă în a face din România o țară mai bună, așa cum o vrem cu toții. A spus exact ceea ce spune și face acum: că viața politică și guvernamentală nu mai pot fi la fel. Că principiile și valorile scandate pe stradă, doleanțele și cerințele noastre, erau, de fapt, parte a programului său de candidat la Președinție. Valorile și speranțele sale. Aceleași cu ale noastre, cei care eram acolo și purtam o discuție de bun-simț. Atunci, am știut că am fost ascultați. Că țara în care trăim nu va mai fi la fel. Că dezamăgirile și resemnările noastre pot, în sfârșit, să dispară pentru a fi înlocuite cu umanitate, bun simț și justă măsură.